Cine aruncă ultimul cu piatra în ING

Sîmbătă pe la prînz, sistemul informatic al ING Bank a căzut. Clienții băncii nu au mai putut să își acceseze conturile pe Internet, nu au mai putut să scoată bani de la bancomatele ING și nici să facă plăți folosind cardurile ING. S-a dovedit apoi că defecțiunea era mai amplă. La marile magazine care foloseau platforme de plată electronică de la ING (Kaufland, Mega Image, Lidl, printre altele) nu se puteau folosi nici cardurile de la alte bănci. Pînă să se dumirească lumea, îmi imaginez că au apărut scene neplăcute prin aceste magazine, cu oameni cu coșurile pline de cumpărături, dar fără posibilitatea de a le plăti, sau cu șoferi care și-au alimentat mașina, stînd acum pe margine în benzinărie, în așteptarea depanării sistemului. Din păcate pentru ei, depanarea a avut loc pînă la urmă, dar undeva pe la ora 22,00. Între timp, au fost nevoiți, probabil, să renunțe la produsele sau serviciile la care puteau renunța, să ajungă la o înțelegere cu comercianții, sau să-și cheme în ajutor cunoscuții. Și să regrete că s-au bazat pe o singură bancă sau că nu au mereu la ei, ca măsură de siguranță, o sumă în bani peșin.

Nu este pentru prima oară cînd „nu merge POS-ul”, și cred că ar fi cazul ca și băncile, nu doar clienții, să conceapă un plan de rezervă pentru astfel de situații. De pildă, comerciantul să poată înregistra local tranzacţia, urmînd ca apoi banca, atunci cînd se restabilesc liniile de comunicare, să regleze conturile între ea şi client, respectiv comerciant. Pînă la urmă, trăim într-o epocă în care dependența de un sistem informatic e din ce în ce mai mare. Îmi vine în minte cazul - poate nepotrivit - al cardurilor de sănătate, care dau rateuri mult mai des. Ideea e că nu putem evita căderile, dar dacă tot știm că ele au loc, ar trebui să anticipăm și procedura de avarie. Cazul ING atinge masa critică pentru a pune și astfel problema pentru că este o bancă mare (după unele statistici, pe locul șase în țară ca număr de clienți), pentru că au fost afectați mulți oameni (după unele estimări, cîteva zeci de mii) și multe magazine (probabil de ordinul sutelor) și pentru că defecțiunea a durat relativ mult, în plină zi de cumpărături. Pînă ce și cei de la curent sau de la cablu reușesc în medie să intervină și să repare mai repede decît a făcut-o ING-ul.

Și mai e ceva care atrage atenția asupra a ceea ce s-a întîmplat sîmbătă. Impresia mea este că ING are o clientelă mai activă, mai dinamică decît cea a altor bănci. Sînt convins că între clientela CEC Bank și cea a ING-ului este o diferență, inclusiv una de educație. Tocmai această diferență a dus la „popularizarea” rapidă a căderii de sistem de la ING pe rețelele de socializare de pe Internet. Nu a durat mult și pe Facebook și Twitter lumea s-a inflamat. Banca însăși era acolo și a ținut piept cu stoicism la reproșurile care curgeau încontinuu. Cu unele am fost de acord, altele m-au mirat. De pildă, mulți clienți - sau simpli comentatori - se arătau îngrijorați de „securitatea sistemului”. Nu exclud preocuparea şi pentru acest aspect, dar nu înțeleg de ce nu se bucură de o atenție cel puțin la fel de mare și știrea de mai dăunăzi în care două angajate de la CEC Bank erau cercetate pentru subtilizarea din bancă a peste trei milioane de lei. Care e mai sigur, aș întreba, sistemul care a căzut de stă acum toată lumea cu ochii pe el, sau sistemul care aparent a permis, în timp și pe îndelete, sustragerea unei asemenea sume din bancă? Mai mult, cred că e ușor deplasat să critici sistemul informatic de la ING cînd alte bănci încă lucrează cu dosare. Serviciul de Internet banking de la ING este unul dintre cele mai bune de pe piață - o spun ca utilizator multiplu - și această bancă a fost mereu în prima linie de inovare în domeniul diversificării serviciilor pentru clienți. Dacă nu mă înșel, cu acest sistem informatic, pus la zid acum, am putut face în premieră în România transferuri de bani pe Internet instantaneu, în zilele de lucru sau în weekend, în vreme ce la alte bănci, pînă de curînd, pînă și alimentarea la ghișeu a propriului cont dura cîteva ore. Îmi amintesc că acum cîțiva ani am emigrat cu salariul de la Raiffeisen la ING pentru că firma îmi virase salariul joi, iar banca mi l-a pus pe cont abia luni. Nu a urmat, pot spune laolaltă cu pățiții de sîmbătă, cel mai reușit weekend al meu. Dar pe atunci nu erau rețele de socializare pe care să mă răcoresc făcînd scandal.

Nu spun că ING este uşă de biserică. Pe timpul comisioanelor deşănţate din contractele de împrumut, ING se înfrupta copios din ele, cot la cot cu alte bănci. Dar, oricum, ce remarc e că tendința de a uita de unde am plecat este considerabilă. Înainte, cînd mergeam la magazin, aveam obiceiul de a întreba încă de la intrare dacă au POS și dacă acesta merge. Azi nu mai întreb, mi se pare de la sine înțeles să pot plăti cu cardul. Și mai înainte, mergeam cu banii în borsetă ca să plătesc facturile. Acum le plătesc de la computer sau de pe mobil. Mult mai înainte, pe vremurile apuse, tatăl meu mergea la bancă ca să depună banii pentru cumpărarea unei mașini, nu ca să-i împrumute, cum am făcut eu. De ce părem mai nerăbdători, mai irascibili azi, de parcă ne-am fi născut cu cardul în mînă? Nu știu, dar presimt că e o întrebare bună, care merită o meditaţie separată.

Ionuţ Iamandi este jurnalist la Radio România Actualităţi.