Căutătorii de poveşti

Vineri, 23 noiembrie, la ora 17,00, în cadrul Târgului de Carte Gaudeamus, la standul Bursa de Contacte, are loc lansarea volumului Căutătorii de poveşti. O călătorie prin bibliotecile de astăzi - prima carte despre bibliotecile publice din România, scrisă de Radu Paraschivescu, Cătălin Ştefănescu, Irina Păcurariu şi Vlad Petreanu. Alături de cei patru autori, la evenimentul de lansare vor mai participa Paul-Andre Baran, directorul Programului Biblionet România, cît şi bibliotecari din toată ţara.

Vreme de zece săptămîni, cei patru călători-căutători-exploratori-povestitori au străbătut ţara-n lung şi-n lat, vizitînd 60 de biblioteci. Din întîlnirile lor cu feluriţi oameni au decurs cele 50 de poveşti care compun volumul colectiv editat de Humanitas - o pledoarie pentru viaţa bibliotecilor publice româneşti, pentru redefinirea rolului lor în comunităţile respective. 50 de poveşti scrise cu suflet, cu drag, cu încredere.

Cartea tipărită o veţi găsi în peste 2000 de biblioteci din ţară, iar e-book-ul îl puteţi descărca gratuit de pe site-ul cautatoriidepovesti.ro. Mai multe detalii despre Programul Biblionet găsiţi pe biblionet.ro.

Pînă citiţi cartea, iată un fragment din povestea "Teo între meri", semnată de scriitorul Radu Paraschivescu:

"Intrăm în Pietrari şi găsim biblioteca în spatele unui paravan de meri înfloriţi. Crina Popescu ne aşteaptă pe trotuar. Are patruzeci şi unu de ani, dintre care ultimii douăzeci şi doi petrecuţi, conform propriilor destăinuiri, între rafturile bibliotecii. Încerc să mi-o imaginez la nouăsprezece ani, în prima zi de lucru, dar e un rebus prea ambiţios pentru mintea mea. Poate şi din cauză că sîntem în locul unde s-a semnat certificatul de naştere al rebusului. Exact cum spun. Nu intru bine în bibliotecă şi văd pe o masă un volum cu titlul Istoria rebusismului românesc. Autor, N. Gh. Popescu-Rebus. Născut la Pietrari, Vîlcea. Îi transmit în gînd salutări de la Miss Marple şi sindicatul dezlegătorilor de cuvinte încrucişate din Times, şi-mi întorc apoi atenţia spre bibliotecară şi spre ochii ei ca două picături prelevate din Lacul Bucura.
– Ce vreţi să ştiţi? mi se adresează Crina Popescu, mîngîind toarta unei ceşti de cafea.
Bună întrebare. Nu ştiu de unde să încep. Înainte să ajung la Pietrari, mi se spusese să mă interesez de Teo, voluntarul care cheltuie timp şi energie la bibliotecă. Sigur că o s-o fac, dar mai tîrziu. Ar fi nepoliticos să încep cu întrebări despre el – chiar dacă ai scris Ghidul nesimţitului, nimic nu te obligă să-l joci pe roluri.
– În primul rînd, cum de rezistaţi de douăzeci şi doi de ani aici? Sînteţi un fel de Alex Ferguson al bibliotecilor.
Proastă mişcare. Ferguson are şaptezeci de ani, iar Crina Popescu nici nu ştie cine-i acela. Îi explic şi rîde mai mult ca să-mi topească stinghereala.
– Nu-i vorba de rezistat. Viaţa aici, în bibliotecă, e atît de plină, încît n-ai cînd să te plictiseşti, dacă asta aveaţi în minte.
Evident că asta aveam în minte, îmi spun, trăgîndu-mi o castană în gînd. Dar dacă tot am început prost, măcar să continui mizerabil.
– De acord, viaţa e plină, dar biblioteca e goală. În afară de noi doi, Sabina, Ovidiu şi băiatul de-acolo, de la computer, nu mai e nimeni.
Crina Popescu rămîne calmă. A văzut, pesemne, şi nătărăi mai mari.
– Din cauza orei. Copiii au plecat la şcoală, iar adulţii încă nu s-au întors de la muncă. Dar dac aţi fi venit de dimineaţă aţi fi văzut cu totul altceva. Abia am mai fi avut loc înăuntru.
Încet-încet, dialogul ia o turnură normală, în primul rînd datorită firii ataşante a Crinei. Sabina îşi notează ceva în agendă („Ce-i cu Radu, l-a bătut soarele în cap?”), iar Ovidiu alege deja unghiurile optime pentru ilustrarea poveştii.
– Ce mai e biblioteca publică astăzi? Ce oferă nou? De ce să-i călcăm pragul, cînd e-atît de frumos afară? întreb, cu pixul în alertă şi reportofonul dat pe recording.
– O bibliotecă nu se schimbă doar în funcţie de dotări, ci mai ales de ceea ce vor de la ea oamenii care-o populează. Angajaţi şi utilizatori împreună. Depinde ce-ţi propui. Noi ne propunem multe, foarte multe. Mai ales de cînd am pătruns în Biblionet.
– Adică de cînd?
– De aproape trei ani. Cred că sîntem printre primii înscrişi din mediul rural. După ce am intrat în programul "Biblionet – Şcoala în biblioteca mea", ne-am mutat întrun spaţiu convenabil şi-n felul ăsta am putut folosi mai bine dotările pe care le-am primit.
– Asta însemnînd...?
– Un set de patru calculatoare conectate la Internet, camere web, videoproiector, scanner şi imprimantă.
– Pînă atunci n-au existat calculatoare în bibliotecă?
– Unul singur, la care lucram eu. Îl foloseam mai mult
pentru activităţi administrative. Legătura cu lumea exista, fireşte, dar era destul de firavă.
Sorb din cafea – bună, foarte bună – şi mă uit în jur. Un spaţiu aerisit, ordonat, în care cărţilor le face plăcere să-şi aştepte cititorii. Nu există devălmăşie, improvizaţie, lucru de mîntuială. Şi nu există praf. Fie că n-are timp să se depună, fie că mîna Crinei îl înlătură grabnic. Crina Popescu n-are nimic teuton în înfăţişare, dimpotrivă, însă ordinea din bibliotecă vorbeşte despre un om organizat, care şi-a găsit locul şi vocaţia între colinele din Pietrari." [...]

Ce-i cu Teo, băiatul din titlul poveştii, precum şi alte descoperiri, găsiţi în carte, tipărită sau electronică, după cum vă place...

(Patricia Mihail)