Cărţi interzise vs maculatură

Dilema veche vă prezintă un fragment din volumul China în zece cuvinte de Yu Hua, traducere de Mugur Zlotea, apărut la Editura Humanitas, 2018. Citiţi aici cronica volumului, de Marius Chivu.

După Revoluţia Culturală, în 1977, au reînceput să apară cărţile interzise, „buruienile otrăvitoare“. Cînd au adus pentru prima dată în librăria de la noi din oraş cărţile lui Tolstoi, Balzac şi Dickens a fost o nebunie la fel de mare cum e acum cînd apare vreo vedetă prin locuri uitate de lume. Toţi alergau de colo, colo şi-şi înălţau gîturile să vadă mai bine. Pentru că prima dată nu a fost adus decît un număr limitat de volume, în librărie era lipit un anunţ care spunea că trebuia să stai la coadă să iei un cupon pentru cărţi; fiecare persoană avea voie să ia un singur cupon şi cu fiecare cupon se puteau lua doar două cărţi.

Îmi e încă vie în memorie imaginea din faţa librăriei din ziua în care s-au vîndut cărţile. Se formase încă din zori o coadă de peste două sute de persoane. Pentru a prinde cupoane, unii veniseră cu scăunele şi se aşezaseră în uşă cu o seară înainte, ordonaţi, unul în spatele celuilalt, şi îşi petrecuseră noaptea pălăvrăgind. Cei care au sosit de dimineaţă au descoperit repede că de fapt veniseră prea tîrziu, dar chiar şi-aşa s-au aşezat la coadă cu speranţa că vor apuca şi ei cupoane.

Eu eram unul dintre cei care ajunseseră tîrziu. Aveam în buzunar 5 yuani, care la vremea aceea erau o groază de bani pentru mine, şi cît am alergat dimineaţa devreme înspre librărie, am stat cu mîna dreaptă în buzunar ca să-mi ţin banii. Pentru că nu aveam decît stînga liberă, am alergat puţin înclinat spre stînga. Iniţial credeam că o să fiu printre primii, dar cînd am ajuns în faţa librăriei mi s-a mai dus din entuziasm, pentru că erau cel puţin alte trei sute de persoane în faţa mea. În spatele meu se aşezau încontinuu alţii, pe care-i auzeam plîngîndu-se:

— M-am trezit devreme ca să ajung tîrziu!

Cînd a răsărit soarele, mulţimea de peste trei sute de oameni era împărţită în două tabere: cei care nu dormiseră şi cei care dormiseră. Cei din faţă erau toţi din tabăra celor care petrecuseră noaptea pe scăunel, fără să doarmă, şi erau siguri că o să prindă cupoane. Acum stăteau şi dezbăteau care să fie cele două cărţi pe care să le cumpere. Cei din spate erau veniţi după ce se treziseră şi grija lor era legată de cîte cupoane urmau să se dea.

Apoi au început să circule zvonurile: mai întîi, cei care şedeau pe scăunele spuneau că se vor da cel mult o sută de cupoane, dar zvonul a fost imediat contrazis de cei din spate. Printre cei care stăteau în picioare erau unii care spuneau că vor fi două sute de cupoane, dar cei care erau în spatele primilor două sute nu au fost de acord, trebuiau să fie mai mult de două sute. Numărul cupoanelor creştea continuu, pînă cînd cineva a spus că urmau să se dea cinci sute de cupoane, dar nimeni nu a fost de acord cu el, nu aveau cum să fie atît de multe. Eram trei sute şi ceva de oameni la coadă, dacă se dădeau cinci sute de cupoane, tot efortul nostru devenea ridicol.

La ora 7 fix, s-au deschis încet uşile librăriei Xinhua şi în acel moment am avut un sentiment de înălţare. Uşile vechi scîrţîiau îngrozitor pe măsură ce erau deschise, dar mie mi se părea că erau o cortină splendidă care se deschidea pe o scenă, iar funcţionarul din librărie care a ieşit afară îmi părea un prezentator impunător. Dar imediat sentimentul meu de înălţare s-a risipit ca un fum, pentru că funcţionarul a început să strige:

— Nu sînt decît 50 de cupoane, cei din spate să nu mai stea.

Ne-am simţit de parcă ne-ar fi aruncat cineva o găleată cu apă rece în cap, în toiul iernii. Toţi cei care eram mai în spate am îngheţat din cap pînă-n picioare. Unii au plecat îmbufnaţi, alţii extrem de nemulţumiţi, ba chiar erau unii care s-au îndepărtat înjurînd. Eu stăteam mai la o parte şi încă mai ţineam banii în buzunar, în mîna dreaptă. M-am uitat amărît cum primii de la coadă au intrat zîmbitori să-şi ia cupoanele. Cu cît erau mai puţine cupoane, cu atît era mai valoroasă noaptea lor pierdută.

Mulţi dintre cei care nu apucaserăm cupoane stăteam afară din librărie şi ne uitam la cei care ieşeau mîndri cu rezultatul efortului lor în mîini. Cei care stăteam afară ne adunam în jurul persoanelor cunoscute, şi, plini de invidie, mîngîiam volumele noi-nouţe din Anna Karenina, Moş Goriot sau David Copperfield. Trăiserăm prea mult cu sete de lectură, şi de aceea chiar şi faptul că ne uitam pentru cîteva clipe la copertele noi ale acestor cărţi era deja un festin. Cîţiva oameni mai generoşi le-au dat cărţile lor celor care nu mai apucaseră, să miroasă şi ei izul de cerneală. Am prins şi eu ocazia asta şi a fost pentru prima dată cînd am simţit mirosul unei cărţi noi. Mi s-a părut că mirosul subtil de cerneală era ameţitor.

Îmi aduc bine aminte cum cei care se aflau imediat după primii cincizeci erau cît se poate de amărîţi şi înjurau întruna, uneori părînd că se înjură pe sine, alteori că înjură pe cineva necunoscut. Cei care eram după al două sutelea simţeam o mică dezamăgire, pe cînd cei de după al cincizecilea parcă ar fi văzut raţa friptă luîndu-şi zborul de dinaintea lor. Mai ales al cincizeci şi unulea, care a fost oprit chiar cînd dădea să intre în librărie şi i s-a spus că nu mai erau cupoane. A rămas stană de piatră pentru cîteva clipe, apoi s-a tras la o parte, cu scăunelul în mîini, uitîndu-se pierdut la cei care ieşeau fericiţi dinăuntru şi la noi ceilalţi care ne adunam roată

să atingem cărţile şi să le mirosim. Era ciudat de tăcut; m-am întors de cîteva ori să mă uit la el, dar el ne observa cu o privire total pierdută.

Apoi, pentru o scurtă perioadă, oamenii din oraş au început să discute despre numărul cincizeci şi unu. Jucase cărţi cu trei prieteni pînă noaptea tîrziu şi abia după aceea îşi luase scăunelul şi please spre librărie, unde stătuse pînă în zori. Umbla vorba că, vreme de cîteva zile după aceea, ori de cîte ori dădea peste vreun cunoscut, îi zicea:

— Dacă jucam cu o mînă mai puţin, nu eram al cincizeci şi unulea.

Aşa a devenit „cincizeci şi unu“ un cuvînt la modă. Dacă cineva spunea „Azi sînt al cincizeci şi unulea“ voia de fapt să spună „Azi nu am avut deloc noroc“.

***

Au trecut treizeci de ani de atunci şi, dintr-o perioadă în care nu aveam nici o carte, am intrat într-o perioadă în care avem prea multe cărţi. În fiecare an sînt publicate în China peste două sute de mii de titluri; dacă înainte nu aveai ce să cumperi dintr-o librărie, astăzi cărţile sînt atît de multe, că nu mai ştii pe care s-o cumperi. După ce librăriile online au început să vîndă cărţi cu preţ redus, şi librăriile tradiţionale au început una cîte una să facă reduceri şi promoţii. Cărţile se vînd la supermarket, la chioşcurile de ziare de pe stradă, ba chiar şi vînzătorii ambulanţi de pe marginea drumului au început să vîndă cărţi piratate la preţuri şi mai mici.

Înainte nu erau piratate decît cărţi în chineză, acum au început să apară pe marginea drumului şi un număr destul de mare de cărţi în engleză piratate. În fiecare an se organizează la Beijing Tîrgul de carte din Parcul Ditan, care este la fel de animat ca tîrgurile prilejuite de Festivalul Primăverii. Acest tîrg de carte combină prelegeri despre textele clasice, demonstraţii de artă populară, expoziţii de fotografie, vizionări gratuite de film, spectacole artistice, ba chiar şi show-uri de modă, spectacole de dans sau demonstraţii de magie. Băncile, companiile de asigurări, companiile sau fondurile de investiţii se folosesc de ocazie pentru a-şi promova produsele. Muzica din difuzoarele puternice îţi sparge timpanele şi este întreruptă foarte des de anunţuri despre persoane pierdute. În mijlocul acestui du-te-vino, scriitori şi oameni de cultură au sesiuni de autografe, în vreme ce impostori care se dau drept medici le iau oamenilor pulsul şi semnează reţete de parcă ar da un autograf pe o carte.

Acum cîţiva ani, am participat şi eu la o astfel de sesiune de autografe, şi zgomotul îmi făcea urechile să-mi ţiuie de parcă aş fi fost într-o hală industrial plină de maşini. În corturile ridicate pentru eveniment erau grămezi întregi de cărţi de tot felul şi vînzătorii îşi lăudau marfa strigînd în megafoane întocmai ca vînzătorii de zarzavaturi şi carne de pui din piaţă. Cel mai mult m-a impresionat să văd cum cărţi care valorau cîteva sute de yuani erau legate împreună şi vîndute la un preţ de nimic – zece sau douăzeci de yuani. Vînzătorii urlau şi, abia ce striga unul „Cărţi la douăzeci de yuani legătura“, că de dincolo se auzea un preţ şi mai mic, de zece yuani legătura: „Preţuri sinucigaşe! Zece yuani legătura de cărţi clasice!“ Pînă şi cei care vindeau cărţile oftau:

— Asta nu mai e vînzare de carte, e pur si simplu vînzare de maculatură!

Aşa că s-a schimbat melodia, acum strigau: „Haideţi repede să cumpăraţi! O legătură de cărţi clasice nu-i mai scumpă decît o legătură de maculatură!“ Cînd mă gîndesc astăzi cum era înainte, mă încearcă tot felul de sentimente. Cei treizeci de ani dintre momentul în care peste trei sute de oameni s-au aşezat la coadă în uşa librăriei din oraş să prindă cupoane pentru cărţi şi vînzarea unei legături de cărţi clasice cu zece yuani la Tîrgul din Ditan par să fi fost o singură noapte. Acesta este momentul în care am plecat în adevărata călătorie a lecturii operelor literare; călătoria a început în dimineaţa aceea petrecută în 1977 în faţa librăriei şi bineînţeles că nu se încheie în strigătele vînzătorilor de carte din Parcul Ditan.

Deşi în acea dimineaţă am rămas cu mîna goală, în lunile care au urmat au apărut pe rafturile librăriei tot felul de cărţi noi. Nu mai era ca în vremea Revoluţiei Culturale, cînd, după ce terminai de citit o carte, nu mai aveai nimic altceva, acum era o bogăţie şi cărţile veneau încontinuu, ca un rîu năvalnic.

Cineva m-a întrebat odată:

— Cu ce te-ai ales din cei treizeci de ani de lectură?

Întrebarea m-a lăsat fără cuvinte, de parcă aş fi fost în faţa unui ocean imens.

Mi-am descris cîndva experienţa de lectură la finalul unui articol: „Ori de cîte ori citesc o carte bună mă simt transportat de ea într-un alt loc. Sînt ca un copil mic şi fricos care se ţine de poalele hainei ei şi îi imită paşii, pornind de-a lungul rîului timpului într-o călătorie în care căldura şi sentimentele se împletesc. Mă poartă cu ea şi apoi mă lasă să mă întorc de unul singur, şi numai după ce m-am întors înţeleg că va rămîne întotdeauna parte din mine.“