Carte nouă la Polirom: „Îţi voi da toate acestea” de Dolores Redondo

Editura Polirom vă oferă un fragment din romanul Îţi voi da toate acestea de Dolores Redondo, apărut de curînd în colecția „Biblioteca Polirom”, traducere din limba spaniolă şi note de Marin Mălaicu-Hondrari. Romanul s-a vîndut în peste 1.500.000 de exemplare în Spania și a cîștigat Premiul Planeta. Volumul va fi disponibil și în ediție digitală.

O moarte neaşteptată • Un secret de familie întunecat • Căutarea adevărului în inima unui ţinut legendar • „O lectură antrenantă, cu multe răsturnări de situaţie.” (The Guardian)

În Ribeira Sacra, o zonă mirifică din Galicia, Spania, Álvaro suferă un accident mortal. Manuel, soţul lui Álvaro, este chemat de la Madrid pentru a recunoaşte cadavrul, dar lucrurile sînt mai complicate decît par şi el îşi dă seama că ancheta s-a finalizat mult prea repede. Ajutat de un preot şi de un poliţist pensionar, Manuel începe să pătrundă în hăţişul întunecatelor secrete ale familiei marchizilor Muñiz de Dávila, din care Álvaro făcea parte. Crime, trădări, sinucideri, dependenţă de droguri – toate acestea se petrec la conacul As Grileiras, proprietatea marchizilor, şi sub privirile mult prea îngăduitoare ale autorităţilor. Manuel va trebui să se confrunte cu o realitate plină de mistere, dură, dar fascinantă, să afle lucruri incredibile despre fostul său soţ şi să accepte, pînă la urmă, că iubirea e mai presus de toate.

„În natura ce respiră puritate, Redondo descoperă metafore şi simboluri sugestive pentru povestea ei. Autoarea dă dovadă de o forţă de pătrundere fără egal în nuanţarea luptei personajelor sale unele cu altele şi cu propriii demoni, surprinzînd cele mai mici schimbări în perspectiva lor asupra lumii.” (Frankfurter Allgemeine Zeitung)

„Dolores Redondo îşi deapănă saga de mare întindere într-un ritm egal, cu o bogăţie de detalii. Cititorul răbdător va fi răsplătit cu revelaţii deopotrivă dramatice şi răscolitoare.” (The Wall Street Journal)

Dolores Redondo (1969, San Sebastián, Spania) este celebră pentru romanele sale noir, precum cele din Trilogia Baztán. Din 2016, cînd a apărut Îţi voi da toate acestea, romanul s-a vîndut în peste 1.500.000 de exemplare, a fost tradus în 22 de limbi şi a cîştigat mai multe premii, printre care Premiul Planeta (Spania) şi Premiul Bancarella (Italia).

Îţi voi da toate acestea (fragment)

Fusese întrebat de zeci de ori de ce scrie, așa că avea cîteva răspunsuri pregătite, pe jumătate sincere, pe care le folosea în funcție de împrejurări. Erau despre plăcerea de-a comunica, nevoia de-a ajunge la sufletul semenilor… Dar acesta nu era întreg ade‑ vărul, scria pentru a se desprinde, ca și cum ar fi încheiat un armistițiu ce dura atîta timp cît era capabil să se întoarcă la palat, singurul loc unde tristețea copleșitoare nu putea pătrunde și unde continua să‑și respecte promisiunea. Nu a fost ca urmare a unei decizii, nimic premeditat, nu a fost încununarea unei dorințe care zăcuse în el dintotdeauna. Nu visase niciodată să fie scriitor. Într‑o bună zi s‑a așezat în fața paginii albe și a început să scrie. Cuvintele țîșneau ca apa proaspătă dintr‑un loc fantomatic căruia nici măcar cărțile ce au urmat nu au putut să‑i dea nume și nici să‑i precizeze obîrșia, un loc care se muta necontenit în imaginația lui și uneori era ca suprafața agitată a Mării Nordului, alteori ca Groapa Marianelor, iar alteori ca o blîndă fîntînă arteziană într‑un patio andaluz plin de soare. De un singur lucru putea fi sigur: că acea mare, sau acea groapă, sau acea fîntînă se găseau toate într‑un loc din mintea lui. Așa a descoperit palatul. Se putea întoarce în el ori de cîte ori își dorea, iar iazul acela de fericire, de perfecțiune, l‑a inspirat și a avut grijă de el oferindu‑i acel izvor, care poate nu avea să sece niciodată, de cuvinte noi. După ce vînzările primului său roman au atins un nivel care‑l obliga să meargă mai departe, a renunțat la postul de la univer‑ sitate, cerînd un concediu fără plată de doi ani, perioadă despre care toți au înțeles că avea să se prelungească pe viață, chiar dacă nimeni nu a zis nimic. Rectoratul și profesorii au organizat o petrecere în cinstea lui. Uitaseră dintr‑odată cît de deranjați fuseseră mulți dintre ei de nenumăratele interviuri și fotografii făcute în campus de cei de la revistele și ziarele culturale care se întreceau în a‑l prezenta în paginile lor pe tînărul profesor ajuns pe locul unu în topul vînzărilor. Preocupați, chipurile, de viitorul său, au venit la el în grup sau singuri și i‑au urat noroc, avertizîndu‑l totodată de gustul amar al eșecului și de sălbatica lume editorială, cu care nu avuseseră niciodată de‑a face, și nici nu își doreau, pentru că lumea lor era cea academică, un loc sigur și primitor, unde îl așteptau cu toții cu brațele deschise cînd va reveni, pentru că va reveni cu siguranță, după ce‑și va trăi aven‑ tura cu romanul, marea tîrfă a literaturii. Durerea e o decizie. Știa că se mințise singur spunîndu‑și că nu poate să scrie, că suferă prea mult pentru a atinge starea de grație necesară. Minciuni, pentru că de fapt era exact invers. Palatul era ritualul de ispăşire, locul care însănătoșea, vindeca rănile, și prin încăpățînarea lui masochistă de a nu se întoarce la palat nu făcuse altceva decît să se consume în van, ca un înger dormind în frigul și ploaia din paradis. Sufletul îi era murdar și dezlînat, hainele, jerpelite, iar pielea, brăzdată de zgîrieturi pe care se grăbea să le oblojească numai pentru ca în clipa următoare să se autoflageleze din nou, tăind iarăși în propria carne poteci însîngerate pe unde durerea lui să poată umbla nestingherită. Decizia e urgentă întotdeauna. Editoarea îi cerea o promisi‑ une, o dată, chiar dacă aproximativă, ceva… Iar Álvaro rămînea acolo. Lunile trecuseră, fără ca amenințarea pe care doar Manuel o percepea să devină realitate. Viața mergea mai departe. Álvaro a început să zîmbească din nou. Momentele de tristețe s‑au diluat în rutina placidă. Au încetat apelurile telefonice care‑l deranjau atît de mult. Orice o fi fost trecuse, orice o fi fost acel ceva care era cît pe ce să‑i dărîme viața, cert e că rămăsese în urmă, și a știut asta imediat ce s‑a întors la palat și a început să scrie din nou.