Carte nouă la Humanitas: „O istorie mondială a comunismului. Încercare de investigație istorică” – „Complicii” de Thierry Wolton

Editura Humanitas vă prezintă, în avanpremieră, fragmente din volumul III – Complicii – din O istorie mondială a comunismului. Încercare de investigație istorică de Thierry Wolton, cu o prefaţă a autorului la ediţia în limba română, carte recompensată cu Premiul Jan Michalski (Elveția, 2017) și Premiul Aujourd’hui (Franța, 2018). Traducere din franceză de Wilhelm Tauwinkl, Carmen Fotescu, Marieva-Cătălina Ionescu, Mariana Piroteală, Elena Ciocoiu, Georgeta-Anca Ionescu şi Emanoil Marcu.

„Humanitas s-a născut la o răscruce a istoriei noastre: februarie 1990. Nu întîmplător, Fenomenul Pitești, cartea lui Virgil Ierunca, inaugura Procesul comunismului, colecția ivită din cel mai apăsat act de voință editorială făcut în ultimii 30 de ani. Simbolic, această colecție se încheie cu trilogia lui Thierry Wolton, O istorie mondială a comunismului. Este, în definitiv, procesul complet și lămuritor făcut celui mai criminal regim politic din lume: comunismul.“ – Gabriel LIICEANU, decembrie 2020

„Complicii nu au făurit comunismul, acest rol le-a aparținut călăilor, în schimb i-au permis să dureze, mai rău chiar, să prospere, din credință, din orbire, din interes. Unii au fost mai complici decît alții, fără doar și poate. Toate aceste complicități, cu diverse motivații, explică în fapt dificultățile întîmpinate în stabilirea adevărului legat de regimurile totalitare. Așa se explică tulburarea cu care privesc oamenii toată această poveste: conștiința încărcată la nivel general împiedică percepția corectă.

Oricît de dureros este acest trecut, în primul rînd pentru nenumăratele sale victime, atunci cînd încă mai pot să depună mărturie despre el, dar și pentru cei care s-au lăsat înșelați sau pentru cei care au păstrat tăcerea, sîntem obligați să rostim adevărul pînă la capăt.“ – Thierry WOLTON

„Osanalele lui Aragon, maofilia lui Sollers, miopia selectivă a lui Sartre... au fost numeroși cei care și-au făcut micile lor aranjamente în raport cu comunismul. Tema centrală a acestui volum rămîne modul în care oamenii înțeleg să perceapă realitatea. Întreaga trilogie este captivantă și exhaustivă.“ – CHARLIE HEBDO

„O lucrare colosală, de o profunzime umană copleşitoare.“ – LE TEMPS

                                 Credit foto: JF PAGA

THIERRY WOLTON (n. 1951) este jurnalist, scriitor și istoric, profesor la École Supérieure de Commerce din Paris. E preocupat în mod special de istoria regimurilor comuniste, de Războiul Rece și de influența sovietică în Occident. A mai publicat: Vivre à l’Est (1977), L’Occident des dissidents (în colaborare cu Christian Jelen, 1979), Culture et pouvoir communiste (în colaborare cu Natalia Diujeva, 1979), Le KGB en France (1986; trad. rom. KGB-ul în Franța, Humanitas, 1992), Silence, on tue (în colaborare cu André Glucksmann, 1986), Les visiteurs de l’ombre (în colaborare cu Marcel Chalet, 1990), Le Grand Recrutement (1993), La France sous influence: Paris–Moscou, 30 ans de relations secretes (1997), L’Histoire interdite (1998), Rouge-brun: Le Mal du siècle (1999; trad. rom. Roșu-brun: Răul secolului), Le grand bluff chinois: Comment Pékin nous vend sa „révolution“ capitaliste (2007), Le KGB au pouvoir: Le système Poutine, (2008; trad. rom. KGB-ul la putere: Sistemul Putin, Humanitas, 2008, ed. a II-a 2014), Le négationnisme de gauche, (2019, trad. rom. Negaționismul de stînga, Humanitas, 2019), Une histoire mondiale du communisme, vol. 1–3 (2015–2017; trad. rom. O istorie mondială a comunismului, Humanitas, vol. 1, 2018, vol. 2, 2019, vol. 3, 2020).

***

Fragment din capitolul Sîngele altora

Lumina se stinge în URSS în momentul în care aura regimului începe să orbească Occidentul. Primele luminițe, lansate cu pricepere de partidul-stat, atrag atenția în momentul celei de-a zecea aniversări a revoluției. Evenimentul a fost pregătit cu grijă înainte, la inițiativa Cominternului și a sindicatelor sovietice. Propaganda din afara țării, alegerea invitaților la festivitățile din URSS, controlul delegațiilor, totul este aranjat încă din mai 1927. Tovarășii englezi sînt însărcinați cu organizarea unei conferințe internaționale în care este prezentat bilanțul celor zece ani de construcție a socialismului; camarazii francezi creează un Comitet pentru a Zecea Aniversare, în timp ce L’Humanité face campanie pentru a-i allege pe fericiții tovarăși care vor pleca în călătorie. Nici o delegație nu trebuie să depășească între 10 și 15% de militanți comuniști, restul trebuie să le fie accesibil intelectualilor „simpatizanți“. În total, 927 de delegați din 43 de țări vin să asiste la festivități în URSS, dintre care 143 de francezi, grupul cel mai numeros. Aceste șederi sînt plănuite în cele mai mici detalii și invitaților li se induce ideea că pot să dispună de timp după bunul-plac. Francezul Pierre Pascal, care puțin cîte puțin s-a îndepărtat de regim după represiunea de la Kronstadt din 1921, îi ia în rîs pe acești vizitatori de o zi: „Sînt convinși că fac o anchetă extrem de serioasă, că aleg ei ce văd, că nu e nimic pregătit în prealabil. Se extaziază cu toții la ședințe, în cluburi, în sanatorii și creșe“.

Spectacol de sunet și lumină la Petrograd în locul „revoluției“, difuzarea filmului de propagandă a lui Eisenstein Octombrie, care tratează evenimentele perioadei, defilări în Piața Roșie, expoziții despre reușitele sistemului, conferințe despre izbînzile sociale… Sărbătorirea revoluției din octombrie este un succes. În paralel cu festivitățile, regimul pornește o ofensivă de cucerire a intelectualilor occidentali prin crearea unei Uniuni Internaționale a Scriitorilor Proletari și Revoluționari (UIER). Conferința inaugurală are loc în capitală. Participanții veniți din toate colțurile lumii trebuie convinși să aprobe ideea unei literaturi proletare, a cărei menire era descrierea omului nou, a uzinei, a lumii muncii în slujba construirii socialismului. Cei care aderă la UIER afirmă că nu au nimic de învățat de la literatura creată de burghezi pînă în prezent, că totul trebuie să sufere o schimbare radicală. Pentru a promova aceste idei, la conferință se decide publicarea unui săptămînal, Monde, finanțat de VOKS – Societatea Panrusă pentru Relațiile Culturale cu Străinătatea. Conducerea îi este încredințată scriitorului francez Henri Barbusse, cîștigător al Premiului Goncourt în 1916 pentru romanul Focul, care denunța cruzimea războiului. De altfel, scriitorul este membru al PCF. Barbusse devine astfel unul dintre primii intelectuali occidentali care își iau oficial rolul de tovarăși de drum patentați ai URSS. Denumirea, Monde, afișează pretențiile internaționale ale organizației, care și-a propus să reunească gînditori și artiști în jurul „patriei socialismului“. Comitetul aflat la conducere, cu marile nume ale lumii intelectuale – Albert Einstein, Upton Sinclair, Maxim Gorki… – dă revistei o notorietate care depășește cercul inițiaților. Monde joacă rolul unui cal al Troiei (sovietic), primul de felul său, pătrunde în cercurile intelectuale occidentale și le determină să colaboreze cu regimul. Primul număr apare în iunie 1928.

Întoarcerea lui Maxim Gorki în țara natală în același an 1928 se dorește a fi un simbol al deschiderii Rusiei sovietice către intelectuali. Scriitorul de renume mondial își părăsise țara la începutul deceniului pentru a-și afirma dezaprobarea față de practicile politice ale lui Lenin. Pentru Gorki din acea perioadă, tirania liderului bolșevic echivala cu cea a țarului, iar spiritul lui de complotist se inspira din metodele anarhistului Neceaev. Prin întoarcerea scriitorului în țara natală, regimul vrea să prezinte un chip atrăgător al URSS, cel al unei țări în care s-a restabilit pacea. Este folosită această imagine, cu ceea ce trebuie să arate și să dovedească ea. Cinematograful, noul mijloc de informare în masă, este vîrful de lance în această ofensivă. Prin intermediul societăților comerciale conduse de agentul său Willy Münzenberg, propagandistul-șef al epocii, Cominternul difuzează în Germania, Franța, Anglia și Statele Unite operele lui Serghei Eisenstein (Crucișătorul Potemkin, Octombrie), ale lui Dziga Vertov (Șestaia ceast mira, Șagai, Soviet!, Entuziazm: Simfoniia Donbassa), ale lui Pudovkin sau ale lui Dovjenko. Toate aceste filme vorbesc despre revoluție, succesele sale, fericirea poporului. Stereotipurile pe care le vehiculează despre socialismul în construcție – industrializarea intensivă, masele entuziaste – seduc. Intelectualii și burghezii occidentali freamătă de bucurie în fața viziunii romantice a muncii pe care o transmit aceste filme, cu proletarii lor veseli, care dansează și cîntă în timp ce-și împlinesc datoria. Acest cinematograf trebuie să subjuge spectatorul prin poveste și prin modul în care o impune. Dziga Vertov, care vine la Londra să prezinte Entuziazm, primul său film cu sunet despre reușitele minerilor de pe Don, cere să controleze sonorizarea în timpul proiecției. Printr-o succesiune de imagini și filmări uluitoare, cu un baraj de artilerie asurzitor, filmul prezintă industrializarea intensive și efortul entuziast al maselor. Vertov urcă sonorul pînă la insuportabil, se bate chiar cu conducerea sălii să rămînă el la pupitru, zidurile vibrează, publicul este parcă strivit.

Aceste opere propagandistice sînt destinate publicului străin. Într-o notă pe care o adresează Ministerului Afacerilor Externe francez, prim-secretarul ambasadei Franței la Moscova afirmă că „filmele cu subiecte standardizate“ plictisesc publicul sovietic, care le preferă divertismentul german și american. În Occident, în schimb, URSS devine un fenomen la modă. Tirajul La Russie aujourd’hui, revistă publicată în Franța de Prietenii Uniunii Sovietice, crește de zece ori, de la 10.000 la 100.000 de exemplare la începutul anilor 1930. Revista Vu, care se adresează publicului larg, lansează o campanie de publicitate pentru un număr special dedicat URSS, publicat într-o jumătate de milion de exemplare. Rafturile librăriilor se umplu de relatările din călătoriile în paradisul socialist.

***

Fragment din capitolul Amnezii: pete albe şi zone gri

Istoricul britanic Eric Hobsbawm, marxist convins, membru al Partidului Comunist din Marea Britanie din 1936, participă la emisiunea The Late Show a BBC din octombrie 1994. În seara aceea e faţă în faţă cu Mihail Ignatiev, scriitor-jurnalist canadian, specialist în drepturile omului şi printre altele nepot al unui ministru al ţarului Nicolae II. Scriitorul îl întreabă pe istoric ce decizie ar fi luat dacă, în momentul aderării la PC, ar fi ştiut că Stalin asasinase deja milioane de oameni: s-ar fi răzgîndit?

„E genul de întrebare academică la care nu se poate răspunde, spune Hobsbawm. Dacă ar fi să vă dau un răspuns retrospectiv, care nu e un răspuns de istoric, aş zice «probabil că nu».

— Pentru care motiv? întreabă Ignatiev.

— Pentru că, într-o perioadă în care, ca să zic aşa, crimele în masă şi suferinţa în masă sînt absolut universale, posibilitatea ca din această mare suferinţă să se nască o lume nouă merită, orice s-ar spune, efortul de a fi susţinută. Acum, privind în urmă ca istoric, continuă Hobsbawm, aş spune că sacrificiile acceptate de poporul rus nu par decît în parte justificate. Erau sacrificii enorme, excesive, indiferent de norma aplicată.

Spun asta pentru că, privind în urmă, nu s-ar spune că Uniunea Sovietică era începutul revoluţiei mondiale. Dacă a fost sau nu, eu, unul, nu sînt sigur.

— Aşadar, dacă viitorul luminos ar fi fost realizat, moartea a cincisprezece-douăzeci de milioane de oameni era justificată?

— Da, răspunde Hobsbawm, fără vreo ezitare.“

În fostele ţări comuniste se vorbeşte de „pete albe şi de zone gri“ pentru a evoca trecutul. Primele, petele albe, desemnează episoadele despre care nu se ştie nimic sau aproape nimic, dat fiind că regimurile totalitare au ascuns faptele, iar arhive pentru a le reconstitui a posteriori nu există. Zonele gri sînt cele care pot fi reconstituite, dar cu elemente lipsă. Prin extrapolare, expresia „pete albe şi zone gri“ desemnează şi acele momente ale vieţii sub comunism de care nimeni nu doreşte să-şi amintească, pe scurt amnezia colectivă (petele albe), şi cele care pot fi suportate (zonele gri). În ţările democratice, unde nimeni n-a avut de suferit oprimări sau dictate, petele albe şi zonele gri există cînd este vorba de relaţia cu comunismul: amnezii voluntare la unii, compromisuri la alţii.

Conducătorilor occidentali le place să dea lecţii cînd se ocupă de postcomunismul din Estul continentului european, fie pentru a îndemna la reforme politice şi economice, fie pentru a face bilanţul istoriei. Din grabă democratică şi liberală, ori pentru că vor să descurajeze orice spirit de răzbunare, exigenţele lor sînt adesea rupte de realitatea pe care o cunosc ţările respective. Expresia peiorativă „vînătoare de vrăjitoare“ revine adesea cînd Vestul judecă felul în care unele noi regimuri din Est au epurat ori epurează trecutul. Mulţi denunţă excesele şi riscurile unei atari politici. Totuşi, redresarea morală şi spirituală a acestor ţări, condiţie a revenirii la democraţie, depinde în parte de seriozitatea cu care se judecă istoria, şi odată cu ea principalii săi actori, vinovaţi sau nu. Cu cît acest efort se amînă, cu atît renaşterea întîrzie. În fapt, teama de a vedea comunismul pe banca acuzaţilor, împreună cu stăpînii şi cu slujitorii lui, nu e deloc inocentă. Vorbim de o vinovăţie împărţită. Dacă comunismul ajunge să fie judecat, atunci tovarăşii de drum şi alţi protejaţi ai sistemului vor trebui şi ei, dacă nu să dea explicaţii, cel puţin să-şi facă un examen de conştiinţă. „Petele albe“ şi „zonele gri“ convin multora, în Est ca şi în Vest, chiar dacă este evident că gradul de vinovăţie şi realitatea vieţii nu sînt aceleaşi de ambele părţi ale fostei Cortine de Fier.