Baştanul şi starul
(Apărut în Dilema, nr. 512, 17 ianuarie 2003)
Cum mai stăm cu idolii - iată o întrebare la care nu e tocmai uşor de răspuns... Reminiscenţă a unei religiozităţi arhaice, existenţa idolului presupune încarnarea în viaţa de zi cu zi a unui model ideal de urmat şi de adorat. Cît despre idolii zilei noastre - mai mult sau mai puţin (post)moderne - ei corespund, fireşte, modelelor ideale aflate la modă, care excită fantasmele şi imaginaţia contemporanilor oferindu-le sens şi "standarde" de viaţă mai bune sau mai rele.
Relaţia idol-ideal - o banalitate, abisală, ca atîtea banalităţi - ne pune însă în faţa unor aspecte deosebit de instructive ale realităţii. Mi-aduc aminte cum, invitat la Tucă Show după retragerea sa din activitatea de jucător, marele, sublimul, the one and only, naţionalul şi universalul Gică Hagi - unul dintre idolii mei fotbalistici încă de pe vremea cînd juca la Sportul Studenţesc - deplîngea faptul că în societatea noastră mercantilă şi pragmatică "Nu mai e, domne, ideal". Lăsînd însă la o parte povestea cu idealul, un lucru e cert: în epoca post-Hagi, fotbalul românesc se află într-un pronunţat declin şi, mai ales... nu mai produce idoli. Din vina cui şi de ce - asta e o altă problemă.
Nu-mi dau seama prea bine cum stau lucrurile în politică la acest capitol. Este adevărat însă că, într-un regim democratic şi pluralist e mai sănătos să nu ai parte de lideri excesiv de carismatici. În schimb, în cultură - acest rezervor de iluzii şi idealuri sublime - idolatria se află, încă, pe poziţii, chiar dacă tot mai şubrezite în ultima vreme. Dar politicul şi idolatria culturală merg, adeseori, mînă în mînă, în cadrul aceluiaşi joc al construcţiei imaginilor publice, identităţilor colective şi puterii simbolice.
Printre efectele de mulţi "telectuali" fini deplînse ale societăţii de consum se numără - aţi ghicit - degradarea, comercializarea, vulgarizarea vechilor idoli (cîndva aureolaţi de încărcătura sublim-grandioasă a utopiilor culturale) şi, la limită, eclipsarea lor în faţa concurenţei pop star-urilor şi a vedetelor de televiziune. Nu trebuie, de aceea, pierdut din vedere marele mecanism fabricant de modele contemporane - show business -ul, media, lumea afacerilor. Aici, simt nevoia unei mici paranteze teoretico-speculative. În modernitatea industrială - incluzînd aici şi extremele ei totalitare, fasciste sau comuniste - idolii erau "produşi", îndeobşte, de cultura înaltă, de marea poezie şi filozofie, de idealurile ierarhiei şi unităţii. Erau, într-un fel, o afacere politică a scriitorilor şi a intelectualilor utopici. Nu întîmplător, căderea "în profan" a imaginii lor culturale merge în paralel cu denunţarea vechii lor autorităţi ca sursă de autoritarism politic. Relativ recentele contestări ale lui Eminescu şi Eliade - care au făcut să curgă atîta cerneală în presa noastră culturală şi nu numai - mi se par, într-un plan de adîncime, simptomatice pentru acest proces. Pe un alt palier, revoluţia flower power din hippioţii ani '60 a marcat, fără voia ei, începutul sfîrşitului "idolilor" revoluţionari de tip Che Guevara, Mao etc. prizaţi de un tineret flămînd de idealuri colective şi "eliberare". Evoluţia multor corifei ai Woodstock-ului ilustrează aceeaşi deplasare dinspre revolta împotriva societăţii de consum către integrarea "comercială" a revoltei în show biz-ul culturii pop - bref, către domesticirea ei. Căci, deşi dominată de imagini, cultura postmodernă are şi o componentă iconoclastă (antiidolatră), orientată împotriva modelelor produse de "gîndirea sălbatică" a modernităţii intoxicate cu sublimul purităţii abstracte, obsedate de inginerii utopice. Ca să nu devin eu însumi prea abstract, voi da un exemplu de gîndire "sălbatică" aflat la îndemînă - stigmatizarea şi penalizarea fostelor noastre campioane de gimnastică, acuzate de a fi pozat nude în Japonia şi de a fi întinat, astfel, puritatea sacră, ascetică a simbolurilor naţionale...
În final, cu riscul de a deveni repetitiv şi previzibil, o precizare. Spre deosebire de mulţi dintre "colegii mei, intelectualii", de visătorii şi exigenţii incurabili, de nostalgicii perioadelor "geniale", eu unul nu ţin deloc să deplîng calitatea îndoielnică sau, mă rog, dezgustătoare, deplorabilă, insuportabilă, detestabilă ş.a.m.d. a "idolilor" actuali - în măsura în care aceştia pot fi numiţi idoli. Nu vreau să idealizez o realitate aşa-zicînd "vulgară" - dimpotrivă -, dar lumea asta în care Garcea, Anna Lesko, Adrian Copilul Minune sau Paraziţii (cei din urmă aparţinînd, totuşi, altui nivel), ţin, alături de eroii filmelor cu bătăi şi de eroinele de telenovele, capul de afiş al preferinţelor publicului mi se pare, la urma urmei, mai simpatică şi, lăsînd la o parte marile ticăloşii din culise, preferabilă lumii de ieri în care scriitorii erau vedete şi, uneori, chiar idoli, programul TV era unic şi "educativ", iar sportivii - la cheremul mahărilor sistemului. E mai normal ca, în loc să-şi caute salvarea prin cultură, oamenii de rînd din Levantul valah abia occidentalizat să viseze să devină "baştani" şi să-şi aştepte alinarea prin intermediul emisiunilor "făcătoare de minuni", cu Feţi-Frumoşi şi zîne bune. În acelaşi timp, e limpede că "modelele" în cauză - baştanul şi star-ul - dau, într-un mod poate cinic, măsura societăţii noastre. Vorba lui nenea Iancu: "Uite-i, mă, ce drăguţi sînt!".
