(Avan)premieră editorială: Zuleiha deschide ochii

Dilema veche vă prezintă un fragment din romanul Zuleiha deschide ochii de Guzel Iahina (traducere din rusă de Luana Schidu), apărut recent în colecţia „Raftul Denisei”, Editura Humanitas.

Marea revelație a literaturii ruse din 2015, romanul Zuleiha des­chide ochii, salutat cu entuziasm la apariție de Ludmila Ulițkaia și Evgheni Vodolazkin, a fost recompensat cu cele mai importante premii: Bolșaia Kniga (dublu cîștigător, Premiul întîi și Premiul cititorilor – Locul întîi), Iasnaia Poliana (Lev Tolstoi) și Kniga Goda. Este în curs de traducere în peste treizeci de limbi.

Zuleiha, o tînără gravidă dintr-un sat de tătari, e deportată în Sibe­ria după uciderea soțului ei de către un ofițer din Armata Roșie. Face o călătorie lungă și chinuitoare, alături de țărani deschiaburiți și inte­lectuali leningrădeni, deținuți de drept comun, musulmani și creștini, credincioși și atei, ruși, tătari, nemți și ciuvași, ajungînd într-un loc pustiu, cu o natură neîndurătoare. Iar comandantul coloniei de muncă înființate aici este chiar ucigașul soțului ei. Cu o tensiune cres­cîndă, redată magistral de autoare, între Zuleiha și comandant se înfiripă o iubire stranie, reținută, dar de o intensitate covîrșitoare. Personajele se transformă, rolurile se inversează, adevă­rurile devin incerte. Sin­gura certitudine a eroinei rămîne dragostea față de fiul ei, Iusuf, pentru salvarea căruia este hotărîtă să plătească orice preț. Un roman impresionant prin amploare, suflu epic, forță de evocare și umanism.

„Zuleiha deschide ochii este un debut excepțional.“ – Ludmila Ulițkaia

„Cea mai bună carte pe care am citit-o în ultima vreme. O carte foarte puternică, care aduce un suflu nou în literatura rusă.“ – Evgheni Vodolazkin

„Cea mai bună veste pe care ne-o aduce această importantă apariție literară: marele roman rusesc, atît de aproape cititorilor îndrăgostiți de noblețe și compasiune, nu a murit! La numai patruzeci de ani, Guzel Iahina, nepoata unei învățătoare tătare deportate în Siberia, reaprinde flacăra care l-a condus pe Pasternak la Nobel. Un debut extraordi­nar, care îți merge drept la inimă.“ – Le Figaro Magazine, 29/30 septembrie 2017

***

Fiul ei.

Pentru prima dată în viaţa ei născuse un băiat – mititel, roşu, prematur după toate aparenţele. Cînd profesorul îi dăduse în braţe nou-născutul încă ud şi alunecos, plin de sîngele ei, îl vîrîse sub kulmek, îl strînsese la piept şi îşi lipise faţa de creştetul moale ca pîinea, simţindu-i cu buzele bătăile repezi ale inimii. Zona moale a capului nou-născuţilor e de obicei micuţă, cît o monedă. La el era însă uriaşă, fierbinte, pulsîndu-i cu putere.

Fără să-i desluşească faţa în întunericul nopţii, Zuleiha a simţit pe dată că pruncul e foarte frumos. Genele lipite, cu ghemotoace de mucus uscat, ochii tulburi, pe jumătate orbi încă, nările ridicate în sus, fanta gurii permanent deschise, urechiuşele boţite, lipite de cap, degeţelele lipite, fără unghii – totul era atît de frumos, că i se strîngea stomacul, dîndu-i fiori pe şira spinării.

În zori s-a uitat mai bine la el. Capul mare cît pumnul unui bărbat. Picioare mititele, strîmbe, ca lăbuţele de broască, doar un pic mai groase decît degetele ei de la mîini. Burtică rotundă, ca un ou. Oscioarele subţiri îi ieşeau ici-colo atît de evident, încît părea că la o mişcare neatentă le-ar putea frînge. Pielea îi era de un purpuriu-aprins, cu vinişoare albastre, încreţită, moale la atingere, ca o petală de floare, acoperită din loc în loc cu firişoare de păr lungi şi subţiri, aproape invizibile. Era cel mai frumos copil dintre toţi cei pe care-i născuse pînă atunci. Şi încă trăia.

Zuleiha a hotărît să-l ţină la piept – sub kulmek, pe pielea goală. În prima noapte n-a dormit. Ba îl strîngea din toate puterile, ba îşi desfăcea mîinile temîndu-se că-l strînge prea tare. Ba dădea deoparte marginea kulmekului, ca să-l lase să respire aer curat, ba îl acoperea, fiindcă i se părea că aerul era prea rece. Dimineaţa se simţea proaspătă şi puternică, de parcă uitase de naştere şi de ceasurile de nesomn dinaintea zorilor – ar fi putut să stea aşa un an întreg, încălzind trupuşorul micuţ cu căldura ei şi ascultîndu-i respiraţia slabă. Într-o dimineaţă a găsit poziţia comodă: i-a pus căpşorul între sînii plini cu lapte şi i-a potrivit corpul pe burta ei, legîndu-l cu o cîrpă. Acum putea să se mişte şi chiar să facă treabă – fiul ei era mereu cu ea. Din cînd în cînd îşi apleca faţa spre nasturii descheiaţi de la piept, arunca o privire în deschizătura kulmekului şi asculta atentă. Copilul respira.

Îl hrănea mult şi des. Slavă lui Allah, pieptul îi era plin cu lapte de stătea să-i plesnească! Uneori sînii i se umpleau atît de tare, că deveneau pietroşi, îi trăgeau umerii în jos – şi nemaiaşteptînd ca pruncul să se trezească, îi vîra repede în gură sfîrcul alb şi umflat; fără să-şi deschidă ochii somnoroşi, copilul sugea molfăind din buze. Apoi, cînd i se trezea pofta, mînca lacom şi repede, icnind – şi sînul i se golea, i se lăsa în jos mulţumit să se odihnească.

Zuleiha se bucura cînd copilul urina şi ea îşi simţea burta fierbinte şi udă: omuleţul trăia, trupuşorul lui funcţiona. Era gata să sărute şi pata de pe rochia ei, şi bucăţica mare şi rozalie de carne ieşită dintre picioruşe.

Îi era foame des, ca şi înainte. Pădurea le dădea neaşteptat de multă carne grasă. Văzînd la marginea acesteia silueta înaltă a lui Ignatov cu legătura pestriţă de păsări ucise în mînă, abia se abţinea să nu ţipe, să nu alerge în întîmpinarea lui, să nu-i sărute mîinile: a venit mîncarea! Jumulea pasărea cu frenezie, cu furie chiar; îi scotea măruntaiele luptîndu-se cu saliva care îi invada gura; o arunca în apa clocotită şi o săra, o amesteca, aţîţa focul: să ardă mai tare, mai puternic, mai repede.

Gorelov ar fi vrut să preia împărţirea mîncării, dar Ignatov l-a privit încruntat şi a făcut semn cu capul spre Zuleiha: s-o împartă ea. Turna fiertura din cazanul mare în gamele, şi deportaţii se aşezau formînd cîteva cercuri, apucau bucăţile fierbinţi cu mîna, le rupeau cu dinţii, mînjindu-şi feţele zîmbitoare cu grăsime şi funingine. Cînd terminau carnea, înghiţeau zeama din gamelă cu o lingură făcută din carapace de rac prinsă de un băţ. Îi lăsau Zuleihăi o porţie dublă, pe care ea n-o refuza şi o mînca repede, mulţumindu-le din ochi pentru mărinimia lor – simţea cum carnea ajunsă în stomac îi dă putere, punîndu-i sîngele în mişcare şi umplîndu-i pieptul cu lapte. Nu-i plăcea tîrtiţa moale, nici pielea groasă, cu un strat de grăsime dedesubt, dar le mînca – ca laptele să-i fie gras, săţios.

A încetat să se gîndească la ce nu avea legătură cu fiul ei: la Murtaza, care rămăsese undeva departe, în viaţa trecută (uitînd că nou-născutul era rodul seminţei lui), la Strigoaică şi la profeţiile ei cumplite, la mormintele fetelor. Nu se gîndea unde o aruncase soarta sau la ce-o să fie mîine. Importantă era numai ziua de azi, numai clipa – sforăitul uşor şi liniştit la pieptul ei, greutatea trupuşorului cald pe burta ei. A încetat pînă şi să se teamă că într-o dimineaţă nu va mai auzi răsuflarea slabă în deschizătura kulmekului. Ştia că, dacă viaţa fiului ei se va întrerupe, în aceeaşi clipă se va opri şi inima ei. Gîndul ăsta îi era sprijin, o umplea de forţă şi de un curaj necunoscut înainte.

A început să se roage mai rar şi mai zorit, printre alte treburi. Îi era groază să recunoască faptul că i s-a cuibărit în minte un gînd păcătos, monstruos: dacă Preaînaltul este atît de ocupat cu altele, încît a uitat de ei – de treizeci de oameni flămînzi şi zdrenţuiţi în adîncul pădurilor siberiene? Dacă El şi-a întors pentru o vreme privirea severă de la deportaţi şi i-a pierdut în întinderea fără de sfîrşit a taigalei? Sau, ceea ce e la fel de posibil, ei au ajuns atît de departe, la capătul lumii, unde privirea Atotputernicului poate că nu-i mai ajunge? Gîndul ăsta îi dădea o speranţă ciudată, nebunească: după ce Allah îi luase patru copii şi pesemne că avea intenţia să i-l ia şi pe al cincilea, poate că n-o să-i observe tocmai acum pe ei. Poate o să treacă cu vederea sau o să facă uitată dispariţia unei mîini de oameni amărîţi, istoviţi de suferinţă. Nu-i venea să nu se roage deloc (îi era frică!), dar se căznea să rostească rugăciunile încet, în şoaptă, ba chiar să le spună în sinea ei, să nu atragă atenţia Celui Preaînalt.

Era un om fericit, lucru de-a dreptul uimitor – fericirea ei era de neînţeles, fragilă, volatilă. Noaptea îngheţa, ziua suferea de căldură şi pişcături de ţînţari, dar inima îi cînta de bucurie, bătăile ei repetau un singur nume: Iusuf. 

*** 

Septembrie a început cu soare. Dealurile unduiau galbene şi roşii. Cerul era de un albastru intens, făcînd ca nuanţele de foc ale pămîntului să pară mai vii şi mai vesele. Zilele erau uscate, pline de sunete, dar nopţile erau reci şi lungi ca iarna.

Au apărut gîzele.

Nu puteau scăpa de ele. Au dispărut ţînţarii şi tăunii, care li se păreau deportaţilor o pedeapsă crudă a taigalei pentru că-i încălcaseră teritoriul, dar au lăsat locul fraţilor mai mici. Gîzele zburau ca norii, ca ceaţa, umpleau taigaua, cîmpia, malul, bordeiul. Intrau pe sub haine, în pliurile pielii, în nas, în gură, în urechi, în păr, în ochi. Le înghiţeau împreună cu mîncarea (erau dulci ca fructele de pădure), odată cu aerul. Erau chiar aerul.

De tăuni se mai puteau feri, pe ţînţari îi omorau cu palma. Dar ce să le facă musculiţelor mici cît grăuntele de nisip? Aveau umflături de la muşcăturile lor (lăsau răni mari, sîngerînde), îi înnebunea mîncărimea. Cei care mai aveau putere dădeau din mîini şi din picioare, alergau pe mal ca scoşi din minţi (în fugă, gîzele li se desprindeau de pe piele), unii îşi spălau mîinile şi picioarele de sînge în apa îngheţată a Angarei, alţii, tuşind convulsiv, cu ochii roşii, se înecau cu fumul înţepător al focului, care-i apăra cît de cît de insecte. Au încetat să muncească: nu-i mai trecea nimănui prin minte să meargă în adîncul pădurii după vînat sau lemne.

 „O să ne mănînce de vii“, se gîndea distrat Ignatov înmuindu-şi mîinile pline de umflături roşii în apa limpede şi insuportabil de rece. Îi erau amorţite, dar nu de la frig, ci de la pişcături. A simţit că e cineva în spatele lui. S-a întors şi l-a văzut pe Leibe: buzele îi erau umflate şi răsfrînte, ca la cămile, şi ochii mici sub pleoapele roz, inflamate.

— Avem nevoie de gudron de mesteacăn, a zis el. E un insecticid cunoscut. Nu cunosc însă metoda lui de preparare. De obicei se vinde la farmacii, în flacoane de sticlă, cu treizeci şi două de copeici bucata.

Ţăranii ştiau cum se prepară. Au plecat imediat după scoarţă de mesteacăn, au jupuit de sus pînă jos mestecenii din apropierea poienii. Au pus-o într-un cazan acoperit cu o găleată şi au aşezat lemne împrejur; au afumat-o îndelung, pînă la apusul soarelui. Au amestecat cu apă lichidul gros ca mierea, negru tuci, şi s-au uns din cap pînă-n picioare. Arătau ca negrii: li se vedeau numai ochii şi dinţii. Cu toată onorabilitatea lui, hagiul arăta mai caraghios decît toţi – n-a vrut să-şi ungă barba cu gudron, cum făcuseră ceilalţi, şi acum îi fîlfîia ca un steag alb pe faţa lucioasă precum cizma bine lustruită.

Au reuşit să doarmă – musculiţele au bătut în retragere.

Pentru pielea delicată a lui Iusuf, Leibe a sfătuit-o pe Zuleiha să amestece gudronul cu lapte de la sîn. Din ziua aceea s-a gîndit în sinea ei să-l numească doctor pe Wolf Karlovici.

Cînd a trecut de jumătatea lui septembrie, pe Ignatov a început să-l frămînte ideea unei expediţii la Krasnoiarsk.

În ultima lună, deportaţii se deprinseseră cu tabăra, îşi găsiseră un loc unde să trăiască. Bordeiul, în care soba ardea fără oprire, se uscase pe dinăuntru, se încălzise. La sfatul lui Avdei, oamenii stivuiseră în jurul lui lemnele aşezate pe nişte pietre mari: stăteau unele peste altele ca nişte turnuri înalte. Cineva a propus să le acopere cu crengi de brad, dar Avdei s-a opus: ar fi putrezit.

În fiecare dimineaţă, înainte de ivirea zorilor, Ignatov lovea cu patul revolverului în fundul unei găleţi goale chemînd tabăra la muncă, şi deportaţii somnoroşi, bombănind şi tuşind, plecau după lemne sub supravegherea lui Gorelov. Ignatov stabilise o normă zilnică – nimeni nu îndrăznea să se întoarcă în tabără pînă n-o îndeplinea. Au încercat o singură dată, plîngîndu-se de vremea rece şi ploioasă; Ignatov, fără să scoată o vorbă, a luat găleata cu cina pregătită de Zuleiha şi a aruncat conţinutul în Angara. De atunci, norma era îndeplinită cu sfinţenie: oamenii ajungeau în lagăr istoviţi, abia răsuflînd, uneori noaptea tîrziu, dar cu cantitatea cerută de lemne tăiate şi vreascuri adunate. Stiva de lemne creştea în jurul bordeiului cum cresc ciupercile după ploaie, dar lui Ignatov i se părea că strînseseră prea puţine şi că mai trebuiau adunate neapărat.

„Adunăm lemne cu atîta zel, de-ai zice că o să ne hrănim cu ele toată iarna“, o auzise odată pe Isabella. Cotoroanţa bătrînă făcea aluzie la faptul că nu aveau nici un fel de provizii de hrană. De unde să le ia, cînd cele treizeci de guri mîncau tot ce reuşea el să vîneze şi Lukka să pescuiască? Ignatov s-a gîndit la o soluţie, şi din ziua aceea i-a ordonat lui Lukka să împartă captura în două: jumătate s-o dea pentru ciorbă, cealaltă jumătate s-o usuce ca să fie mîncată mai tîrziu. Ar fi vrut oamenii să protesteze împotriva micşorării raţiei de peşte – „şi aşa sîntem pe jumătate morţi de foame!“ –, dar n-ai cum să te cerţi cu un comandant.

Femeile au cerut voie de cîteva ori să se ducă după fructe de pădure: cînd lucrau la lemne, de multe ori dădeau în pădure peste rugi de mure ori coacăze, sau scoruşi ce se plecau sub greutatea fructelor portocalii, iar Konstantin Arnoldovici era sigur că aici trebuiau să se găsească neapărat şi merişoare. Ignatov a fost de neînduplecat: fructele satură prea puţin, în schimb se pierde o zi de muncă. În timpul ăsta se pot tăia o grămadă de lemne!

Numai Lukka şi Zuleiha nu mergeau să taie lemne. Leibe se ducea din cînd în cînd după ierburi (după istoria cu musculiţele, Ignatov se înmuiase puţin în ce-l priveşte pe Wolf Karlovici, aşa că nu-i interzicea să plece). Ceilalţi munceau în fiecare zi. Ilia Petrovici a pomenit odată că pînă şi pe vremea imperialismului putred, în întunecata Rusie ţaristă, muncitorii din fabrici aveau zile libere, dar Ignatov i-a retezat pe loc discursul demagogic: „La iarnă, cînd o fi viscol, poţi să faci conversaţie despre imperialism“.