Avanpremieră editorială: Viaţa mea

Dilema veche vă prezintă în avanpremieră un fragment din volumul Viaţa mea de Nicolae Breban, în curs de apariţie la Editura Polirom.

„Viaţa mea este o carte de o mare densitate epică, evocînd şi totodată analizînd evenimente-cheie din existenţa marelui romancier. Prezenta autobiografie este organizată tematic, criteriul cronologic nefiind încăpător: copi-lăria, adolescenţa, descoperirea primelor pulsiuni creative, prietenia, viaţa literară, cariera, aventura politică, femeia, exilul, tatăl fac materia unor capitole separate. Totul este însă subjugat de exorbitanta voinţă de a crea – care dă coerenţă şi sens existenţei lui Nicolae Breban. De aceea, Viaţa mea nu este doar reconstituirea unei biografii excepţionale, ci şi verificarea unei structuri, a unei «trăiri-tip care revine mereu», formulă prin care Nietzsche, invocat adesea de scriitor, definea caracterul. Mai mult ca niciodată, Nicolae Breban este dispus să meargă pînă la capăt, scormonind în trecut cu luciditate şi spirit critic, dar şi cu nostalgie şi patetism; martor al epocii pe care a traversat-o şi al propriei existenţe, el este însă şi un personaj viu, fabulos, extravagant, imprevizibil, capabil de uluitoare contradicţii, din seria memorabilelor personaje proiectate ficţional în atîtea romane. Viaţa lui Nicolae Breban se confundă, în mai mare măsură decît a oricărui alt scriitor român, cu monumentala sa operă.” (Bogdan Creţu)

Nicolae Breban (n. 1934), romancier şi eseist, este unul dintre cei mai importanţi şi prolifici prozatori români contemporani. Debutează literar în revista Viaţa studenţească, în 1957. Opt ani mai tîrziu publică primul său roman, Francisca (tradus în bulgară şi rusă), distins cu Premiul „Ion Creangă” al Academiei Române. A fost redactor-şef al României literare. A semnat scenariul filmului Răutăciosul adolescent, precum şi scenariul şi regia filmului Printre colinele verzi (inclus în selecţia oficială a Festivalului Internaţional de la Cannes). Este membru titular al Academiei Române şi director al revistei Contemporanul. Ideea europeană. La Editura Polirom au apărut: Riscul în cultură (1997), Sensul vieţii (Memorii) (4 vol., 2003-2007), Animale bolnave (2004), Îngerul de gips (2008), Orfeu în infern (2008), Profeţii despre prezent. Elogiul morţii (2009).

****

O spun cu o anumită, legitimă îngîmfare, am avut, încă de tînăr, dacă nu intuiţia, cu siguranţă sen­zaţia clară, certă a recunoaşterii, ca şi a „nevoii” acestei realităţi dominante a „eternului feminin”; am avut‑o şi, cumva, încurajator dar şi miraculos, am păs­trat‑o, în turbionul atîtor idei, crezuri, reflexe ideatice sau modale, care au izbucnit cu toate, s‑au perindat şi apoi s‑au perimat pe tegumentul mişcător adesea al conştiinţei mele, in statu nascendi. Iar pe această mare şi vălurită pînză a eroticului, chiar şi a unui erotic idealizat, cum se întîmplă în „creierii” înfierbîntaţi ai unui post‑adolescent care vrea nu numai să „înţeleagă lumea”, dar şi să ocupe un loc distinct în marea zarvă din jur, eu voi înşira mai jos, cum se face, cîteva nume de sex feminin, cele care s‑au apropiat de mine în lunga mea viaţă. Femei din provincie sau din capitală, se înţelege, şi doar unele dintre ele, cele care au semnificat într‑un fel sau altul nevoia mea irepresibilă de ieşire din crusta care mă sufoca; să zicem nevoia de maximă apropiere de o altă fiinţă, de... comuniune febrilă, dar şi de complicitate, vorbesc de acea mare complicitate pe care noi, muritorii, o „trăim”, adică o visăm ades în forma ideală, absolută, iar pentru a o pătrunde, pentru a o aduce la pămînt, lîngă noi, şi devenind practici, o despicăm în două arii sau tărîmuri, drumuri sau căi, pur şi simplu, în două zone mirifice, deja legendare – Prietenie şi Iubire. În aşa‑numita zonă a inefabilului, a idealului, dar şi a pragmaticului celui mai îngust, mai neruşinat, în supra‑structură, pentru a o numi pretenţios, adică în aria aproape a tuturor posibilităţilor. Cele de care sîntem noi în stare a ni le închipui şi a le „crede”!

Prima tresărire erotică a fost, cum o spuneam mai sus, Monica, liceana, cu doi ani mai în vîrstă, cu care dansam în serile în care părinţii ei ne făceau o vizită. Au fost (vai, sau... poate nu?!...), o, nu mai „mult” de cîteva dansuri, îmbrăţişări senzuale, dar fără sărut, perin­date pe parcursul a cîtorva ani, eram ambii adolescenţi, ea, Monica, probabil mai matură, mai stăpînă a propri­ilor senzaţii şi fantasme decît mine. Cînd ne‑am terminat ambii liceul, ne‑am risipit prin lume şi... nu ne‑am mai văzut. Nu înţeleg nici pînă azi cum silueta, chipul ei – blondă, cu doi ochi albaştri, frumoşi, „sensibili”, inteli­genţi, cu maniere ce nu ieşeau cu nimic în afara unei educaţii ardeleneşti, mic‑burgheze – e adevărat, mama ei era nepoata episcopului Lugojului, doctor de Roma, Ioan Bălan, traducător al Bibliei, şi ei locuiau în palatul episcopal! –, dar în rest nimic nu o diferenţia, nici măcar frumuseţea, de unele colege de la Liceul „Iulia Hasdeu” şi din clasa ei, care se mai mîndrea cu cîteva exemplare ce atrăgeau privirile. Atunci... cum de ea, Monica, moartă de mult, măritată cu un medic veterinar mai în vîrstă ca ea, la Timişoara, după ce întreaga ei familie suferise catastrofa desfiinţării în ’948 a Bisericii Unite cu Roma, Greco‑Catolice, şi despre care, ani în şir, n‑am mai aflat nimic afară de vestea morţii ei, cum de ea, Monica, mi s‑a întipărit în minte decenii la rînd, deşi nu am iubit‑o?! Nu, nu i‑am scris scrisori, mi‑a refuzat sec cîteva pro­puneri de întîlnire, deşi, în timpul dansului nostru prin colţurile mai întunecate ale salonului, în timp ce alături, în sufrageria luminată, părinţii se amuzau şi chefuiau, poate dansau la rîndul lor, frumoasa fată se lăsa pier­dută în voia îmbrăţişării şi a mîngîierilor mele, ce ne lăsau, pe ambii, uneori, fără suflare! Astfel de episoade am mai trăit în acei ani şi după şi cu alte fete, la cea­iurile dansante care se aranjau pe atunci în familii sau în peisaj, dar toate s‑au şters, Monica şi‑a lăsat amprenta magică, aproape magnetică asupra memoriei mele. Madonă şi vag hetairă totodată, reticentă şi dăruită fără margini, uneori, dar totul în pauze mari, iute întrerupte de sfîrşitul tangoului ce se auzea de la patefon sau de la radio, mai ştii, poate ea se „juca”, îşi exersa apetitul erotic sau imita ce făceau şi alte colege de‑ale ei, nu ştiu; eu însă am rămas profund marcat, încît pînă tîrziu după această „vie cicatrice erotică”, chiar şi cînd intra­sem binişor în anii numiţi ai senectuţii, anii ’60 ai mei, ea‑mi plutea şi venea la mine în vise, în forme diferite şi aţîţătoare, neschimbată, înaltă, suplă, „misterioasă”, părînd a‑mi fi „promisă”, deşi niciodată gura sau ochii ei nu o mărturisiseră. Să fi fost, oare, aşa şi Beatrice a lui Dante?!... Căci, cum vom înţelege altfel modelele mari, unice, din literatura europeană, dacă nu retră­indu‑ne, noi înşine, fragment cu fragment, firimitură cu firimitură, una din acele, puţine, zgîrcite şi deodată singulare „experienţe” erotice care n‑au încetat să „vibreze” în noi, în subconştientul nostru ani şi ani în şir, cu o vigoare fantastică şi care ne‑au dus uneori chiar şi „dincolo”?!

Tîrziu am înţeles că acea formă feminină, pierdută definitiv în ceaţa anilor cincizeci, o tînără domnişoară plăcută, „aparte”, cum se zicea, frumoasă, desigur, dintr‑o mică familie de preot dintr‑un orăşel de provin­cie, urma să mă întovărăşească decenii, ca o cîrtiţă translucidă, fiindu‑mi unul din foarte puţinele mele modele erotice din existenţă – poate unicul! În anii care au urmat, despre care voi povesti mai la vale, se poate bănui că am întîlnit nu puţine domnişoare şi femei atracţioase, pe unele dintre ele, puţine, le‑am şi iubit, nu mai mult de două sau poate trei dintr‑un adevărat noian de graţii, promisiuni, istorii şi cîteva aproape drame – dar şi o dramă reală! Cîte alte false „prietenii erotice” n‑am trăit, aventuri, cum se numesc, scene, întîlniri şi istorii de care nu mă mîndresc totdeauna, momente şi întîmplări în care am fost curajos, dar şi viclean, laş şi uneori generos, prefăcut, în sensul că salvam aparenţele, cum se spune, îi lăsam femeii mîn­dria de a fi fost „cucerită” cu dificultate, deşi meritul, dacă era unul, era al ei, al tenacităţii, capriciului, al propriului ei orgoliu!

La 18 ani, în vara lui ’52, sosit a doua oară, definitiv de data aceasta, în Capitală, am întîlnit, e adevărat, prima iubire! Da, pot certifica, ea există!