Avanpremieră editorială: Trezirea leilor
Dilema veche vă prezintă în avanpremieră un fragment din volumul Trezirea leilor de Ayelet Gundar-Goshen, traducere de Any Shilon, aflat în curs de apariţie la Editura Nemira, colecţia Babel.
Într-o noapte, după o gardă lungă, neurochirurgul Eitan Green lovește cu mașina un african și, panicat, fuge de la locul accidentului. A doua zi, viața se schimbă: medicul trebuie să plătească pentru fapta lui. Și nu oricum. Mai multe dileme amenință să distrugă echilibrul fragil dintr-o lume a dezechilibrului și a violenței. Mai multe vieți riscă să se spulbere. Mai multe suflete așteaptă sfîrșitul unui coșmar.
Responsabilitate? Lașitate? Vină? Eroism? Altruism? Empatie? Ce sînt toate acestea după ce o întîmplare absurdă ajunge să domine un destin ce scapă de sub control? Iată cîteva dintre întrebările ce-și caută răspunsuri în Trezirea leilor, roman al căutărilor și al tensiunilor și meditație despre o societate imorală.
„Gundar-Goshen știe foarte bine să dea adîncime emoțională unei intrigi de thriller, cu răsturnări de situație și accent pe vinovățiile, dorințele și secretele personajelor.“ — The New York Times
***
E cea mai frumoasă lună pe care am văzut-o vreodată, își spunea, cînd l-a lovit pe omul acela. În prima clipă a continuat să se gîndească la lună, apoi imaginea s-a stins dintr-odată, ca o lumînare în care sufli.
În primul moment, singurul lucru la care s-a putut gîndi a fost că face pe el. O nevoie urgentă, absolută, și doar cu mare greutate a reușit să se rețină. Simțea că tot stomacul i se prăbușește brusc înăuntru, într-o singură clipă, iar în clipa următoare totul avea să dea în afară, fără nici un control, fără amînare. Și atunci, dintr-odată, i s-a desprins corpul. Creierul a trecut pe pilot automat. Nu mai simțea nevoia să meargă la WC. Nu se mai întreba dacă va mai ajunge la respirația următoare.
Era un refugiat ilegal din Eritreea. Sau din Sudan. Sau Dumnezeu știe de unde. Un bărbat de vreo treizeci de ani, poate patruzeci, niciodată nu se putea stabili cu exactitate vîrsta la oamenii ca el. La sfîrșitul unui safari în Kenya îi dăduse un bacșiș șoferului. Recunoștința omului îi făcuse asemenea plăcere, încît îi pusese cîteva întrebări banale cu o amabilitate în care în clipa aceea crezuse cu adevărat. Îl întrebase cum îl cheamă, cîți ani are și cîți copii. Îl chema Husu, avea trei copii și era de vîrsta lui, deși părea cu zece ani mai mare. Oamenii ăștia se nășteau bătrîni și mureau tineri. Iar între cele două momente nu erau prea multe de povestit. Cînd îl întrebase data nașterii, reieșise că erau născuți la diferență de o zi. Asta n-avea nici o importanță, și totuși... Acum, în fața lui zăcea pe drum, cu capul strivit, un bărbat de treizeci sau patruzeci de ani.
Janis Joplin îl implora să mai ia o parte din inima ei… dar el a îngenuncheat în mijlocul drumului și s-a apropiat de buzele crăpate ale eritreeanului. Un medic de la Soroka și-a terminat treaba la ora două noaptea, după o tură de nouăsprezece ore. Și, în loc să se ducă acasă să se culce, a hotărît să-și pună la încercare jeepul. Pe întuneric. Cu viteză mare. Cît se primește pentru așa ceva? Eitan s-a uitat implorator la gaura din capul bărbatului, dar craniul nu părea să dea nici un semn că ar intenționa să se refacă printr-o minune. La examenul de la sfîrșitul anului cinci, profesorul Zakai îi întrebase ce trebuie să facă dacă primesc un rănit cu traumatism cranio-cerebral. Și-au ros pixurile, au șușotit între ei, dar au picat toți. „Problema voastră este că v-ați gîndit că se mai poate face ceva“, spusese Zakai cînd contestațiile și plîngerile i se îngrămădeau pe masă. „Cînd craniul este sfărîmat și există o leziune neurochirurgicală masivă, tot ce mai poți face e să bei o cafea.“ Cu toate astea, Eitan a verificat pulsul, care era rapid și slab, a verificat reumplerea vaselor capilare, care era extrem de lentă, a verificat cu o atenție ridicolă căile respiratorii pentru a se convinge că sînt libere. La dracu’, nu poate să stea așa aici și să se uite la om cum agonizează.
– Douăzeci de minute, a auzit în liniștea nopții ecoul vocii lui Zakai. Nici un minut în plus. Asta dacă nu cumva ai început să crezi în minuni.
A verificat din noua rana din capul eritreeanului. Ar fi trebuit mai mult decît o minune ca să acopere materia cenușie care se vedea sub șuvițele de păr: neuroni goi, dezveliți, care străluceau în lumina lunii. Sîngele curgea din urechile bărbatului, deschis la culoare și apos din cauza lichidului cerebelospinal, care începuse déjà să se scurgă din craniul crăpat. A alergat însă spre jeep și s-a întors cu trusa de prim ajutor în mînă, a apucat să desfacă ambalajul unui pansament, dar a înghețat pe loc.
La ce bun? Omul era pe moarte. Iar cînd cuvîntul i-a apărut limpede, a simțit dintr-odată cum i se acoperă cu gheață toate organele. Un strat de gheață, care i se întindea de la ficat spre stomac, de la stomac spre intestine. Intestinul subțire, dacă-l desfaci și-l măsori, are de la șase pînă la opt metri. De trei ori mai mult înălțimea unui om. Iar în diametru are aproximativ trei centimetri, dar mărimea diferă în funcție de vîrstă. Intestinul subțire se împarte în duoden, jejun și ileon. Eitan a simțit cum toate aceste date exacte care i-au venit în minte îl calmează, o liniște albă și înghețată. A rămas fixat pe intestinul subțire. L-a examinat. Suprafața internă, spre exemplu, este mărită de proeminențele în formă de degete, numite vilozități intestinale. Această construcție anatomică mărește suprafața internă a intestinului subțire de cinci sute de ori, pînă la 250 de metri pătrați.
Uluitor! Pur și simplu uluitor! Acum era chiar recunoscător studiilor sale. Un zid de cunoștințe exacte stătea între el și cuvîntul ăla împuțit, „a muri“. Omul din fața lui era pe moarte.
Trebuie să suni la spital, și-a spus, să trimită o ambulanță. Să pregătească o sală de operație. Să-l alerteze pe profesorul Tal.
Să anunțe poliția. Pentru că asta vor face. Asta fac întotdeauna cînd primesc un raport despre un accident rutier. Faptul că medicul curant este, întîmplător, și șoferul care a provocat accidentul nu va schimba lucrurile cu nimic. Ei vor suna la poliție și poliția va veni, iar el le va povesti că era întuneric. Că n-a văzut nimic. Că nu există nici un motiv să te aștepți să umble un individ pe marginea drumului la o asemenea oră. Liat îl va ajuta. Doar nu degeaba era căsătorit cu un detectiv din poliția israeliană. Ea o să le explice și ei vor înțelege. Va trebui să înțeleagă. E adevărat, mergea cu o viteză mult peste limita permisă și, da, nu dormise de mai bine de douăzeci de ore, dar nevinovatul în cazul de față era eritreeanul, nu el. Nu existase nici un motiv pe lume pentru care Eitan să-și imagineze că avea să fie aici, la ora asta. Dar eritreeanul avea vreun motiv să-și imagineze că tu vei fi aici?
