Avanpremieră editorială: Tînărul neînfricat de la trapezul zburător

Dilema veche vă prezintă în avanpremieră o povestire din volumul Tînărul neînfricat de la trapezul zburător, de William Saroyan, aflat în curs de apariţie la Editura Litera, în traducerea Gabrielei Tănase.

Frizerul al cărui unchi a fost decapitat de un tigru de la circ

Domnișoara Gamma zicea că trebuia să mă tund, mama mea îi ținea isonul, fratele meu Krikor insista, la rîndul lui, că era musai să-mi retez pletele: o lume întreagă dorea ca eu să-mi tai părul. Capul meu arăta probabil prea mare pentru această lume, măsura şapte şi şapte optimi, poate opt şi şapte optimi. Prea mult păr negru, susţineau cei din jurul meu.

Toţi mă-ntrebau: „Cînd ai de gînd să te tunzi?”

În oraşul nostru era un om de afaceri important, pe nume Huntington, care obişnuia să-mi cumpere un exemplar din Evening Herald în fiecare zi. Era un om cam de o sută douăzeci de kile, avea două Cadillacuri, şase sute de pogoane de viță alicante şi peste un milion de dolari depuşi la Valley Bank, precum şi un cap mic, complet chel, înfipt bine între umeri, de unde era vizibil pentru toată lumea. Îi chema pe lucrătorii de la calea ferată să vină de la şase străzi distanţă să mă vadă. „Asta-i California!” striga el în gura mare. „Nu există climă mai bună pentru sănătate. Doamne sfinte, uitați-vă la claia băiatului ăstuia!”

Domnișoara Gamma era destul de nemulţumită în legătură cu mărimea capului meu.

— Nu dau nume, a izbucnit ea într-o bună zi, dar, dacă un anumit tînăr din această clasă nu vizitează în curînd o frizerie ca să se tundă, va fi trimis la școala de corecţie.

Adevărat, n-a dat nume. Doar că se uita fix la mine.

— De ce te opui atîta? m-a întrebat frate-meu Krikor.

— Adu-ţi aminte de Samson, i-am zis. Aminteşte-ţi urgia de care a avut parte Samson după ce i-au retezat pletele.

— Asta e altceva. Tu nu eşti Samson.

— Ei, nu! am ripostat. Cum de ştii că nu sînt? Ce te face să crezi că nu sînt?

Eram bucuros că lumea se burzuluia la mine, dar toate pînă într-o zi, cînd o vrabie a încercat să-şi facă cuib în părul meu, aşa că m-am dus glonţ în oraş să mă tund. Dormeam pe iarbă, sub un nuc din curtea noastră, cînd o vrăbiuţă s-a repezit în picaj dintr-un copac şi a început să trebăluiască printre laţele mele. Era o zi călduţă de iarnă, şi toată lumea dormea. Totul în jur era nemişcat. Nimeni nu gonea cu automobilul, şi singurul lucru pe care-l puteai percepe era o linişte plină de bucurie şi melancolie, plăcută şi răcoroasă în acelaşi timp. Lumea reală. Of, Doamne, era atît de bine să fii viu pe undeva prin lume! Era magnific să ai o casă mică cu o verandă mare, în faţă, pentru lungile după-amiezi şi seri de vară. Camere cu mese şi cu scaune şi cu paturi. Un pian. O sobă. Fotografii decupate din Saturday Evening Post pe pereţi. Era straniu şi miraculos să exişti într-un colţ în lumea asta mare. Să fii viu, capabil să te mişti prin timp şi spaţiu, dimineaţa, la prînz şi seara: să respiri şi să mănînci şi să rîzi şi să vorbeşti şi să dormi şi să creşti. Să vezi şi să auzi şi să atingi. Să te plimbi prin diferite locuri de sub soare. Să fii la locul tău. Pe lume.

Eram bucuros că lumea era acolo, astfel că puteam să exist şi eu în ea. Eram singur, aşa că mă simţeam trist în legătură cu aproape orice, dar şi fericit în acelaşi timp. Oricum, cele două stări sînt la fel. Eram foarte bucuros în legătură cu toate lucrurile care mă întristau. Eram foarte bucuros şi foarte trist în legătură cu toate lucrurile la care visam, locuri pe care nu le văzusem niciodată. Magia marilor oraşe ale lumii: New York, Londra, Paris, Berlin, Viena, Constantinopol, Roma, Cairo. Străzi, case, oameni vii. Uşi şi ferestre pretutindeni. Şi trenurile noaptea şi vapoarele plutind noaptea pe mare. Marea melancolică şi întunecată. Şi clipele luminoase din anii de mult trecuţi, orașele îngropate sub timp, locurile intrate în putrefacție și distruse: cei ce-au trăit odinioară sînt morţi pentru totdeauna şi totuşi mereu vii, pentru că viața pe pămînt e veșnică. Dumnezeule, în 1919 am avut un vis într-o zi: am visat că cei vii trăiesc o veşnicie. Am visat sfîrşitul curgerii timpului, al descompunerii şi al morţii. Am visat momentul etern, cu soarele sus pe cer şi căldura sa revărsată pe pămînt.

Tocmai atunci, vrăbiuţa s-a repezit din pom în ciuful meu, încercînd să-şi facă un cuib acolo, şi m-am trezit.

Am deschis ochii, dar nu m-am mişcat din loc.

N-aveam idee că pasărea se cuibărise pe creştetul meu pînă cînd n-a început să ciripească. Niciodată în viaţa mea nu mai auzisem o pasăre cîntînd atît de clar, şi sunetul era uimitor şi nou şi, deopotrivă, foarte natural şi străvechi. Ea cînta pur şi simplu, însă mie mi se părea că aud: „Plîngi, plîngi, plîngi, o, plîngi, nu-i nimic de făcut decît să plîngi!” Totuşi, pasărea articula acest mesaj melancolic în cel mai fericit spirit. Parcă nu mai existase nici un fel de sunet pe lume pînă cînd, dintr-odată, am auzit muzica şi retorica vrăbiuţei. Pe moment, în timp ce încă dormitam, totul mi se părea cît se poate de firesc: pasărea cuibărită-n părul meu, adresîndu-mi-se, şi remarcabila contradicţie dintre semnificaţia mesajului şi spiritul său. Pe de o parte mîhnire, pe de alta, bucurie.

Apoi mi-am dat seama că ceva nu era în regulă. Nu era în regulă ca o mică pasăre să zburde prin părul cuiva.

Aşa că am sărit în sus şi am luat-o la goană spre oraş, iar vrăbiuţa, cu adevărat speriată acum, a zburat cît de departe au ţinut-o aripile.

Lumea avea dreptate. Domnișoara Gamma avea dreptate. Fratele meu Krikor avea dreptate. Tot ce trebuia să fac era să mă tund, astfel ca vrăbiuţele să înceteze să-şi mai facă cuib pe capul meu.

Pe Mariposa Street era un frizer armean, pe nume Aram, care era de fapt fermier, sau poate fierar sau poate filosof. Nu ştiam. Ştiam numai că avea o mică frizerie pe Mariposa Street şi că-şi petrecea cea mai mare parte din timp citind Asbarez şi alte ziare armeneşti, că-şi răsucea ţigările, le fuma şi-i privea pe trecători. Nu-l văzusem niciodată tunzînd sau bărbierind pe cineva, deşi presupun că unul sau doi oameni, în inocenţa lor, intraseră din greşeală în frizeria lui.

M-am dus la frizeria lui Aram de pe Mariposa Street şi l-am trezit. Stătea aşezat în faţa unei măsuţe, cu o carte în armeană deschisă în faţa lui, dormind.

L-am întrebat în armeană:

— Vrei să mă tunzi? Am douăzeci şi cinci de cenţi.

— Ah, îmi pare bine că te văd! Cum te cheamă? Şezi! Dar mai întîi să fac o cafea. Măi, ce coamă frumoasă ai!

— Toată lumea vrea să mă tund, i-am zis.

— Așa se întîmplă, mi-a răspuns el. Oamenii îți spun tot timpul ce să faci. Şi, mă rog, ce nu-i în regulă cu un pic de păr în plus? La fel şi cu mine, mă tot întreabă de ce fac meseria asta. Îmi spun că trebuie să cîştig nişte bani. Să-mi cumpăr o fermă. Asta. Aia. Of, nu vor deloc să lase un om să-şi ducă traiul în pace.

— Poţi să mă tunzi? l-am întrebat. Poţi să-l tai de tot, ca să nu-i mai aud multă vreme de-acum încolo?

— Cafea, mă ademeni frizerul. Hai să sorbim mai întîi un strop de cafea!

În spatele prăvăliei erau un mic reşou cu gaz, o chiuvetă şi un robinet, un raft cu ceşti şi farfurioare, linguriţe, un deschizător de conserve şi alte lucruri.

Mi-a adus o ceaşcă cu cafea, şi m-am întrebat cum de se făcea că nu-l mai vizitasem pînă atunci pe omul acela, poate cel mai interesant din oraş. Ştiam că era remarcabil, văzînd felul în care se sculase cînd am intrat în frizerie, cum vorbea, mergea şi gesticula. Ştiam că acesta era unul dintre oamenii remarcabili ai lumii, un frizer de pe Mariposa Street. Avea cam cincizeci de ani, iar eu, unsprezece. Nu era mai înalt decît mine şi nici mai gras, dar faţa lui era a unui om care aflase multe lucruri, care ştia multe, care era un înţelept şi care totuşi îşi iubea semenii şi nu era lipsit de bunătate.

Cînd a deschis ochii, privirea lui a părut că-mi spune: „Lumea? Ştiu totul despre lume. Răul şi mizeria, ura şi teama, murdăria şi putreziciunea. Chiar şi aşa, iubesc absolut tot.”

Am dus ceşcuţa la gură şi am sorbit licoarea neagră şi fierbinte. Avea un gust mai bun decît orice altceva gustasem anterior.

— Şezi! m-a îndemnat el în armeană. Hai, şezi! Nu avem unde să ne ducem. Nu avem nimic de făcut. Părul tău nu va mai creşte cine ştie cît într-o oră.

M-am aşezat şi am rîs, iar el a început să-mi povestească totul despre lume în armeană.

Mi-a spus povestea unchiului său Misak, care se născuse la Moush.

Cînd am terminat cafeaua, m-a poftit să mă așez pe scaun şi a început să mă tundă. M-am ales cu cea mai groaznică tunsoare din viața mea, cu mult mai rău decît atunci cînd mergeam la școala de frizerie de peste liniile de tren, unde era gratis, însă mi-a spus povestea bietului său unchi Misak, şi nici unul dintre ucenicii de dincolo de calea ferată n-ar fi putut să-mi spună o astfel de poveste. Nici măcar toţi la un loc. N-aş fi surprins să aflu că nici măcar toţi ucenicii de frizer din întreaga lume n-ar fi capabili să spună o poveste pe jumătate atît de bună ca aceea atît de tristă despre bietul său unchi Misak şi tigrul de la circ. Am plecat de la el cu o tunsoare cel puţin bizară, dar nu-mi păsa de asta. Oricum, omul nu era frizer. Doar pretindea că e frizer, pentru ca nevastă-sa să-l bată mai puţin la cap. Făcea asta ca să-i mulţumească pe cei din jur. Dar tot ce dorea era să fie lăsat să citească şi să discute cu oamenii cumsecade care-i călcau pragul. Avea cinci copii, trei băieţi şi două fete, dar toţi erau la fel ca nevastă-sa şi n-avea cu cine vorbi. Tot ce voiau să afle era cîţi bani mai cîştigase.

— Bietul meu unchi Misak, a început el să-mi povestească, s-a născut cu mult timp în urmă la Moush. Era un băiat foarte aprig, dar nu un hoţ. Se purta dur cu oamenii care se credeau puternici şi se lua la trîntă cu doi flăcăi deodată şi, dacă era nevoie, cu taţii şi cu mamele lor în acelaşi timp. Şi cu bunicii şi bunicile lor.

Aşa că toată lumea îi spunea bietului meu unchi Misak: „Misak, eşti puternic; de ce nu te faci luptător ca să cîştigi nişte bani?” Aşa că Misak a devenit luptător. Înainte să-mplinească douăzeci de ani, rupsese oasele unui număr de optsprezece bărbaţi voinici. Banii pe care nu-i cheltuia pe mîncare şi băutură i-i dădea copiilor. Nu dorea să-i aibă asupra lui.

Ah, asta era cu mult timp în urmă, a exclamat frizerul. Acum, toată lumea vrea bani. I-au zis c-o să-i pară rău într-o bună zi, şi, desigur, aveau dreptate. I-au spus să aibă grijă de bani fiindcă, într-o bună zi, n-o să mai fie la fel de puternic şi n-o să se mai poată lupta, aşa c-o să rămînă lefter. Şi ziua aia a venit. Bietul meu unchi Misak avea patruzeci de ani şi puterile îl lăsaseră. N-avea un ban. Au rîs de el, şi atunci a plecat. S-a dus la Constantinopol. Pe urmă la Viena.

— La Viena? Unchiul tău Misak s-a dus la Viena?

— Da, desigur, mi-a răspuns frizerul. Bietul meu unchi Misak s-a dus în multe locuri. La Viena, bietul meu unchi n-a putut găsi de lucru şi aproape a murit de foame, dar ce crezi, a furat el măcar o jimblă? Nu, n-a furat nimic. Pe urmă, s-a dus la Berlin. Ah, Berlinul e un loc care merită văzut. Şi, acolo, bietul meu unchi Misak aproape c-a murit de foame.

În acest timp îmi tot forfeca părul, cînd pe partea stîngă, cînd pe dreapta. Puteam zări ghemotoacele de păr negru acoperind podeaua şi simţeam din ce în ce mai mult aerul rece pe cap. Şi capul devenea din ce în ce mai mic.

— Ah, Berlinul! a suspinat el. Un oraş nemilos, străzi peste străzi, case peste case, maldăre de oameni, dar nici o uşă deschisă pentru bietul meu unchi Misak, nici măcar o cămăruţă, nici măcar o masă, nici măcar un prieten.

— Ah, Doamne! am oftat eu, cît de tristă este soarta omului plecat în lume. Această singurătate tragică a celor vii.

— Şi, a continuat frizerul, a fost la fel şi la Paris, la Londra, la fel şi la New York, la fel şi în America de Sud, la fel pretutindeni, străzi peste străzi, case peste case, nenumărate uşi, dar nici un loc pe lume pentru bietul meu unchi Misak.

— Of, Doamne! Apără-l, Tată din ceruri, apără şi păzeşte!

— În China, bietul meu unchi Misak s-a întîlnit cu un arab, clovn într-un circ francez. Clovnul arab şi unchiul meu Misak au stat de vorbă în turcă. Clovnul l-a întrebat: „Frate, iubeşti oamenii şi animalele?” Iar unchiul meu Misak a răspuns: „Frate, iubesc tot ce se află pe firmamentul sfînt al Domnului. Oameni şi animale şi peşti şi păsări şi pietre şi foc şi apă şi tot ce se vede şi ce nu se vede.” Şi atunci clovnul arab l-a întrebat: „Frate, poţi iubi chiar şi un tigru, un tigru feroce din junglă?” Şi unchiul meu Misak i-a răspuns: „Frate, dragostea mea pentru bestia feroce din junglă este fără de margini.” Of, era un om tare nefericit, unchiul meu Misak.

— Ah, Doamne! am suspinat eu din nou.

— Clovnul arab a fost foarte mulţumit să-l audă pe unchiul meu că iubeşte animalele sălbatice ale junglei, fiindcă şi el era un om foarte curajos. „Frate, i-a zis, poţi iubi atît de mult un tigru încît să-ţi vîri capul între fălcile lui?”

— Doamne apără şi păzeşte! m-am rugat eu.

Frizerul Aram a povestit mai departe:

— Unchiul meu Misak i-a răspuns: „Frate, pot.” Şi clovnul arab l-a întrebat: „Vrei să te angajezi la circ? Ieri, tigrul şi-a închis botul peste capul bietului Simon Perigord, retezîndu-i-l. Acum, n-a mai rămas nimeni care să nutrească o iubire atît de mare faţă de creaţiile lui Dumnezeu cel Atotputernic şi nemărginit.” Bietul meu unchi Misak era obosit de lume, așa că i-a spus: „Frate, o să mă angajez la circ şi-o să-mi pun capul între fălcile deschise ale sfîntului tigru al Domnului de o duzină de ori pe zi.” „Nu-i nevoie de asta”, i-a răspuns clovnul arab. „Ajunge de două ori pe zi.” Aşa că bietul meu unchi Misak s-a angajat la circul francez din China şi a început să-şi vîre capul în botul căscat al tigrului.

Circul a călătorit din China în India, din India în Afganistan, din Afganistan în Persia şi acolo, în Persia, s-a întîmplat. Tigrul şi cu bietul meu unchi Misak deveniseră prieteni foarte buni. La Teheran însă, în acel oraş străvechi, căzut în ruină, tigrul s-a sălbăticit din nou. Era o zi deosebit de caldă, şi nici unul nu era în apele lui. Tigrul era foarte furios, agitîndu-se ca un turbat. Bietul meu unchi Misak şi-a vîrît capul în botul căscat al tigrului la Teheran, acel oraș urît şi descompus din Persia, şi era pe punctul să-l tragă afară, cînd tigrul, sătul de urîţenia din jur, şi-a clămpănit strîns fălcile şi i l-a smuls.

Am sărit din scaun, moment în care am zărit o figură stranie în oglinda din faţa mea. M-am speriat, văzînd că-mi dispăruse tot părul. L-am plătit pe frizerul Aram cu cei douăzeci şi cinci de cenţi şi m-am dus acasă. Toţi au rîs de mine. Frate-meu Krikor mi-a zis că nu văzuse în toată viaţa lui o tunsoare mai caraghioasă.

Totuşi, era în regulă.

Timp de mai multe săptămîni nu m-am gîndit decît la unchiul frizerului, bietul Misak, al cărui cap fusese smuls de tigrul de la circ, şi de-abia aşteptam ziua cînd voi avea nevoie să mă tund din nou, ca să mă duc la frizerie şi să-l ascult pe Aram spunîndu-mi o altă poveste despre un om de pe pămînt, pierdut şi singur şi confruntat cu tot felul de pericole, asemenea poveştii triste a bietului său unchi Misak. Povestea tristă a oricărui om viu. 

William Saroyan (1908-1981) a fost un dramaturg şi un prozator american de origine armeană, distins cu Premiul Pulitzer. A publicat peste treizeci de romane şi volume de povestiri şi este considerat, alături de Hemingway, Steinbeck şi Faulkner, printre cei mai mari prozatori americani de la jumătatea secolului secolul XX. La Editura Litera anul acesta a mai apărut şi romanul Ce-am mai rîs.