Avanpremieră editorială: Stoner

Dilema veche vă prezintă în avanpremieră un fragment din volumul Stoner de John Williams (traducător Ariadna Ponta), în curs de apariţie la Polirom, în colecţia „Esenţial“. Lansarea cărţii va avea loc sîmbătă, 22 noiembrie, la Gaudeamus, alături de invitaţii Virginia Costeschi, Cristian Teodorescu, Bedros Horasangian, Bogdan-Alexandru Stănescu.

***

Cei trei – Stoner, Masters și Finch – îşi luaseră obiceiul să se întîlnească vinerea după‑amiaza într‑o cîrciumă din centrul orașului, unde beau halbe mari de bere și stăteau de vorbă pînă la ore tîrzii din noapte. Cu toate că serile astea erau singurele sale distracţii sociale, Stoner se întreba adesea care este, de fapt, natura relației lor. Deși se înțelegeau destul de bine, nu deveniseră prieteni apropiați; nu‑și făceau confidențe și rareori se vedeau în afara întrunirilor de vineri.

Nici unul nu a adus vreodată în discuție relația dintre ei. Stoner știa că lui Gordon Finch nici nu‑i trecuse prin cap, dar bănuia că lui David Masters da. O dată, într‑o seară tîrziu, cînd stăteau la o masă din spate pierdută în semiîntunericul cîrciu­mii, Stoner și Masters vorbeau despre studii și despre cursurile pe care le predau pe tonul chinuit glumeț al oamenilor foarte serioși. Masters, care ținea în mîna ridicată, ca pe un glob de cristal, un ou fiert de la prînzul gratuit de la Universitate, a spus:

— Domnilor, voi v‑ați gîndit vreodată serios la adevărata natură a Universității? Domnule Stoner? Domnule Finch?

Cei doi au clătinat din cap, zîmbind.

— Pun pariu că nu. Stoner, de pildă, îmi imaginez că o vede ca pe un mare tezaur, ca pe o bibliotecă sau o casă de toleranță unde omul vine de bunăvoie și alege ceva ce îl întregește, unde toți muncesc pentru binele comun ca niște albinuțe în același stup. Adevărul, Binele, Frumosul. Sînt la o aruncătură de băţ; sînt în următoarea carte, cea pe care n‑ai citit‑o încă, sau în următorul raft, cel la care n‑ai ajuns. Dar o să ajungi și la el într‑o bună zi. Și atunci – cînd o să ajungi...

A mai privit oul cîteva momente, apoi a muşcat zdravăn din el și s‑a întors spre Stoner, mestecînd de zor și cu o lucire în ochii negri.

Stoner a zîmbit încurcat, iar Finch a început să rîdă zgo­motos, lovind cu palma în masă.

— Ți‑a zis‑o, Bill, ți‑a zis‑o, nu glumă.

Masters a mai mestecat o secundă și și‑a întors privirea spre Finch.

— Și tu, Finch? Tu ce părere ai? A ridicat mîna. O să zici că nu te‑ai gîndit la asta. Dar te‑ai gîndit. Sub toată cacealmaua și alura asta cordială a ta se învîrt rotițele unei minți necom­plicate. Pentru tine, instituția e un instrument al binelui – pen­tru lumea întreagă, desigur, și numai întîmplător și pentru tine. Un fel de leac spiritual pe care‑l administrezi în fiecare toamnă plozilor ca să‑i mai treci peste o iarnă; ești ca doctorul bătrîn și cumsecade care îi mîngîie blajin pe frunte și bagă onorariul în buzunar.

Finch a rîs din nou și a clătinat din cap.

— Pe cuvîntul meu, Dave, cînd te pornești...

Masters și‑a băgat și restul de ou în gură, a mestecat satis­făcut cîteva secunde și a luat un gît mare de bere.

— Dar vă înșelați amîndoi, a spus. E un sanatoriu sau – cum le zice acum? – o casă de odihnă pentru infirmi, bătrîni, nemulțumiți și alți incompetenţi. Uitați‑vă la noi trei – noi sîntem Universitatea. Cine nu ne cunoaște nu și‑ar da seama că avem atîtea în comun, dar noi știm, nu‑i așa? Știm foarte bine.

Finch rîdea.

— Și ce anume știm, Dave?

Prins și el de propriile lui argumente, Masters s‑a aplecat peste masă, concentrat. — Să vorbim mai întîi despre tine, Finch. Cu toată gentilețea, aș spune că tu ești incompetentul. Cum știi și tu foarte bine, nu ești teribil de deștept – cu toate că nu e vorba numai despre asta.

— Ia vezi, a spus Finch, încă rîzînd.

— Dar ești suficient de deștept – și doar atît cît trebuie – ca să înțelegi ce s‑ar alege de tine în afara Universității. Ești croit pentru eșec și o știi bine. Deși ești în stare să fii ticălos, nu ești atît de lipsit de suflet încît să fii şi consecvent în ticăloşia ta. Deși nu ești chiar cel mai cinstit om pe care‑l știu, nu ești nici eroic în necinstea ta. Pe de o parte, ești în stare să muncești, dar ești și leneș, îndeajuns cît să nu fii capabil să muncești din greu, cum ar vrea lumea de la tine. Pe de altă parte, nu ești atît de leneș încît să nu poți lăsa impresia că ești important. Și nu ești nici norocos – nu cu adevărat. Nu ești înconjurat de nici o aură și ai mereu o expresie dezorientată. În lumea largă ai fi mereu la un pas de succes, iar eșecul te‑ar distruge. Așa că ești ales, selectat; providența, înzestrată cu un simț al umorului care m‑a amuzat întotdeauna, te‑a smuls din ghearele lumii și te‑a așezat în siguranță aici, între frații tăi.

Zîmbind în continuare cu o prefăcută răutate, s‑a întors către Stoner:

— Nu scapi nici tu, prietene. Nici vorbă. Cine ești tu? Un simplu fiu al pămîntului, așa cum pretinzi? O, nu. Ești și tu un infirm – tu ești visătorul, nebunul într‑o lume mai nebună decît el, tu ești Don Quijote al nostru din Vestul Mijlociu fără un Sancho, care zburdă sub cerul albastru. Tu ești suficient de deștept – oricum mai deștept decît amicul nostru comun. Dar tu ești atins, suferi de eterna infirmitate. Tu crezi că e ceva aici, ceva de descoperit. Ei bine, în lumea largă o să te dumireşti foarte repede. Și tu ești croit pentru eșec; nu că te‑ai lupta tu cu lumea. Ai lăsa‑o să te mestece și să te scuipe și ai zăcea acolo, pe jos, întrebîndu‑te ce n‑ai făcut bine. Pentru că te‑ai aștepta mereu ca lumea să fie ceva ce nu e, ceva ce n‑are nici o dorință din lemn. N‑ai fi în stare s‑o înfrunți și oricum nu te‑ai putea pune cu ea; pentru că ești prea slab și în același timp prea puternic. Și n‑ai unde să te duci în lumea asta.

— Dar tu? a întrebat Finch. Tu cum ești?

— O, a spus Masters, lăsîndu‑se pe spate. Sînt ca voi. Mai rău, de fapt. Sînt prea deștept pentru lumea asta și nu m‑aș feri s‑o spun în gura mare; e o boală pentru care nu există leac. Așa că trebuie să fiu închis undeva unde mă pot comporta irespon­sabil în siguranță, unde să nu pot să fac rău. S‑a aplecat iarăși spre ei și le‑a zîmbit. „Sîntem toţi ca sărmanul Tom şi tremu­răm de frig.“