Avanpremieră editorială: Și vom merge toți în infern

Dilema veche vă prezintă în avanpremieră un fragment din romanul Și vom merge toți în infern de Fernando Vallejo, în curs de apariţie la Editura Curtea Veche.

Cînd i-au deschis uşa, a intrat fără să salute, a urcat scara, a traversat tot etajul, a ajuns în camera din spate, s-a trîntit pe pat şi a intrat în comă. astfel, eliberat de el însuşi, pe marginea abisului spre moarte, în care avea să se prăbuşească foarte curînd, şi-a petrecut singurele zile de pace pe care cred că le-a avut din copilăria sa îndepărtată şi pînă atunci. Se întîmpla în săptămîna dinaintea Crăciunului, săptămîna cea mai fericită a copiilor din antioquia. Şi ce mult timp a trecut de cînd eram copii! Ne-au trecut zilele, anii, viaţa atît de rapid, asemenea apelor rîului Medellín pe care l-au transformat într-un canal ca să poarte spre mare, în apele lui murdare, învolburate de furie, în locul scînteietoarelor scrumbii de altădată, rahat, rahat şi iarăşi rahat. de anul Nou revenise deja la realitate: la inevitabil, la boala lui, la ospiciul din casa lui plină de praf, casa mea, care ajunsese o ruină. am spus casa mea? Ce tîmpit! de mult nu mai era casa mea, de cînd murise tati, şi de aceea praful era peste tot, deoarece, de cînd nu mai era el, nimeni nu-l mai ştersese. Nebuna pierduse odată cu moartea lui nu doar un soţ, ci şi singura servitoare care a rezistat lîngă ea. O jumătate de secol a rezistat, se pronunţă cît ai clipi. Ei erau întruchiparea iubirii, soarele fericirii, căsătoria perfectă. În primii douăzeci de ani, cît timp maşinăria a funcţionat, au produs nouă copii pentru marea slavă a lui dumnezeu şi a patriei. Care dumnezeu, ce patrie? Nişte imbecili! dumnezeu nu există, şi, dacă există, este un porc, iar Columbia, un abator. Şi eu care jurasem să nu mă mai întorc acolo! Să nu spui niciodată din această apă nu voi mai bea, pentru că, în ritmul în care trăim şi ţinînd cont de cît de mulţi sîntem, în ziua în care ne aşteptăm mai puţin, ne vom trezi toţi bînd din apa de rahat a rîului Medellín. Spre slava lui dumnezeu şi a patriei de care am amintit. amin. M-am întors cînd m-au anunţat că darío, fratele meu, primul din şirul infinit de fraţi pe care i-am avut, era pe moarte, nu se ştie din ce cauză. Cum nu se ştie, domnilor? E boala aceea la modă, a poponarilor, a creatorilor de modă, care îi aduce în starea de a umbla pe stradă ca nişte cadavre, ca nişte umbre străvezii, împinşi doar de lumină, asemenea fluturilor. Şi cum se numeşte boala asta? ah, păi nu ştiu. Cu slăbiciunea mea dintotdeauna pentru femei, nu ştiu nimic despre poponari, decît că sînt prea mulţi pe lume şi că printre ei sînt şi preşedinţi de state şi papi. Fără a merge mai departe, nu am ajuns noi să avem aici, în această ţară de asasini plătiţi, ca Prim demnitar o Primă doamnă? Şi gurile rele (care ştiu mai mult despre asta decît limbile de foc ale Sfîntului duh) vorbesc despre slăbiciunea apostolică de care e stăpînit Papa Paul pentru le marchette, băieţii care se prostituează în Roma. aceeaşi slăbiciune care m-a cuprins şi pe mine cînd am fost acolo şi l-am cunoscut sau mai bine-zis l-am văzut de departe, într-o duminică dimineaţa, în Piaţa Sfîntul Petru, binecuvîntînd de la fereastră. Cum să-l uiţi? El, sus, binecuvîntînd, şi jos, noi, turma, înghesuiţi în ţarcul pieţei. după părerea mea, după umila mea părere, binecuvînta excesiv şi la întîmplare, cu prea mare dezinvoltură, ca şi cum ar fi avut mîna ruptă, smulsă din încheieturi, făcînd în aer cruci pe care mai mult trebuia să le ghicim. aşa cum un notar îşi deformează scrisul de la cît semnează, tot aşa, de atîta binecuvîntat, Sanctitatea Sa îşi alterase binecuvîntarea. Binecuvînta neglijent, încoace şi încolo, la nord, la sud, la est, la vest, spre cine voia şi spre cine se nimerea, la dreapta, la stînga, la întîmplare. Ce revărsare de binecuvîntări a plouat peste noi! În dimineaţa aceea Sanctitatea Sa avea mînuşiţa mai slobodă decît un medic cînd prescrie antibiotice. am sunat şi mi-a deschis Marele Idiot, avortonul, ultimul fiu pe care Nebuna l-a adus pe lume (la o vîrsta nepotrivită, într-un moment nepotrivit, cînd ovulele, genele erau deja afectate de mutaţii). a deschis şi, fără să mă salute, s-a întors cu spatele şi s-a dus la computerele lui, la internet. Pusese stăpînire pe casă, pe această casă pe care tati ne-a lăsat-o cînd ne-a părăsit, părăsind şi această lume.

Mai întîi a pus stăpînire pe salon, apoi pe gradină, pe sufragerie, pe curte, pe camera cu pian, pe bibliotecă, pe bucătărie şi pe tot etajul, incluzînd şi camerele de la etaj şi acoperişul şi, pe acoperiş, antena televizorului. Ca să nu mai spun că erau ale lui pînă şi plantele căţărătoare care învăluiau şirul de ferestre ale faţadei, după cum tot ai lui erau şi şoarecii umili care intrau noaptea în casă să caute ceva de mîncare, viciu de care noi ne-am vindecat definitiv de cînd tati a murit.

 — Şi avortonul ăsta de ce nu salută, că doar nu am dormit împreună azi-noapte? Nu îmi vorbea de ani şi ani de zile, nici nu mai ţin minte de cînd. Clocea de mult timp în el o ură viscerală împotriva mea, împotriva unei iubiri, a propriului frate, cel care vă vorbeşte, cel care spune aici eu, stăpînul acestei prăvălii. În sfîrşit, ce puteam face, cît timp darío era încă în viaţă, eram condamnaţi să trăim sub acelaşi acoperiş, în acelaşi infern. Micul infern pe care Nebuna l-a construit cu drag, puţin cîte puţin, zi de zi, timp de cincizeci de ani. Un mic infern tradiţional, asemenea unor companii solide care nu se fac cu improvizaţii. am trecut pragul. Mi-am lăsat geamantanul jos şi atunci am văzut Moartea pe scară, instalată acolo, pe prima treaptă, căţeaua, cu surîsul ei inefabil abia schiţat. Se întorsese. Cel puţin dacă ar fi venit după mine… da’ de unde! Pentru acest servitor (al dumneavoastră, nu al ei) are respect. Mă vede acolo şi se îndepărtează, aşa cum făceau haitienii cînd apărea pe stradă duvalier.

— Nu urc, doamnă, nu pe dumneavoastră am venit să vă văd. asemenea Nebunei, încerc să nu urc şi să nu cobor scări, merg întotdeauna pe teren drept. Şi pînă mă întorc, aveţi grijă de dumneavoastră şi de geaman tanul meu, dacă tot sînteţi aici, că în ţara asta de hoţi ţi se fură într-o clipă de neatenţie pînă şi chiloţii, iar Moartea poate rămîne fără coasă. Şi am lăsat-o de ştirbă de pază şi eu m-am dus în curte. Era acolo, într-un hamac atîrnat între un mangotier şi un prun, sub un cearceaf întins peste sîrmele de rufe, ca să îl apere de soare.

 — Darío, parcă ai fi în cortul unui şeic, omule! S-a ridicat zîmbindu-mi ca şi cum ar fi văzut în mine viaţa însăşi şi doar bucuria, care îi strălucea în pri viri, era de ajuns să-i readucă la viaţă chipul: res tul era un sac de piele zbîrcită pe oase şi pătată din cauza sarcomului.

— Ce s-a întîmplat, măi frate, de ce nu m-ai anunţat că te simţi atît de rău? Şi eu, care te-am căutat la telefon din Mexic zile la rînd la Bogota şi nu răspundea nimeni. am crezut că ai telefonul deranjat din nou. Nu, deranjat era el care murea încet-încet, de luni de zile, din cauza diareii, o diaree continuă pe care nici dumnezeu Tatăl, cu toată totputernicia şi milostenia lui vădită faţă de oameni, nu o putea opri.

Cît de spre telefon, era vorba doar de două fire desprinse, pe care, cu nepăsarea lui străină de cerinţele acestei lumi, le lăsase aşa, pe podea, în timp ce în aer se înălţa, oprit de tavan, un nor des de marijuana care se tot lărgea. Telefonul se putea repara. El, nu. Cu sida sau fără sida, era un caz pierdut. Şi asta o spun eu, fratele lui.