Avanpremieră editorială: Sfînta fecioară a ucigașilor plătiți
Dilema veche vă prezintă în avanpremieră un fragment din romanul Sfînta fecioară a ucigașilor plătiți, în traducerea Eugeniei Alexe Munteanu, aflat în curs de apariţie la Editura Curtea Veche, în Colecția „Byblos”.
Fernando Vallejo (născut în 1942 la Medellín, Columbia) este romancier, regizor şi eseist. A început studii de filozofie şi litere la Bogotá, dar, după numai un an, le-a abandonat în favoarea celor de biologie, pe care le-a și terminat. Critic asiduu al Bisericii Catolice, al politicii din ţara natală, al ipocriziei şi al falsei moralităţi, Fernando Vallejo şi-a petrecut cea mai mare parte a vieţii în Europa, SUA şi Mexic, cele trei filme ale sale şi aproape toate romanele (dintre care cinci formează un ciclu autobiografic) au subiecte inseparabile de Columbia, descriind violenţa, pederastia, problema drogurilor, viaţa adolescenţilor şi moartea omniprezentă, deşi, cum remarca cineva, tema lui principală e viaţa. Cel mai cunoscut roman este Sfînta Fecioară a ucigaşilor plătiți; apărut în 1993 și ecranizat în 1999; pentru El desbarrancadero (Și vom merge toți în infern, 2001) a primit prestigiosul premiu literar Rómulo Gallegos. Aceste două romane se clasează pe primele 15 poziții din lista celor mai bune cărți în limba spaniolă, întocmită de 81 de scriitori și critici hispanici. În 2012 Vallejo a fost recunoscut drept unul dintre cei „zece cei mai influenți intelectuali din America Latină“ de către cititorii revistei Foreign Policy.
***
Era în împrejurimile Medellínului un sat liniştit şi paşnic care se numea Sabaneta. Îl ştiam foarte bine deoarece în apropierea sa, pe şoseaua care ducea spre Envigado, era alt sat, şi la jumătatea drumului dintre cele două sate, la ferma Santa Anita a bunicilor mei, cînd vii pe mîna stîngă, mi‑am petrecut copilăria. Sigur că‑l ştiam. Se afla la sfîrşitul acelei şosele, la capătul lumii. Mai departe nu era nimic, acolo pămîntul începea să coboare, să se rotunjească, să se întoarcă. Şi de asta mi‑am dat seama în după‑amiaza cînd am înălţat cel mai mare lampion zburător pe care l‑a văzut cerul din Antioquia, un romb făcut din o sută douăzeci de coli imense, roşu, roşu, roşu ca să sară în ochi pe albastrul cerului. N‑o să mă credeţi cît era de mare, dar ce ştiţi dumneavoastră ce sînt lampioanele zburătoare! Ştiţi ce sînt? Sînt romburi sau cruci sau sfere făcute din hîrtie de bambus subţire, şi înăuntru au o lămpiţă aprinsă care le umple de fum ca să se ridice. Fumul este, cum se zice, sufletul lor, iar lămpiţa, inima. Cînd se umplu de fum şi încep să urce, cei care le înalţă le dau drumul, le lasă libere, şi lampionul se duce, se duce în cer cu inima aprinsă, palpitînd, precum Inima lui Iisus. Ştiţi cine e? Noi aveam unul în salon; în salonul casei din strada Peru din oraşul Medellín, capitala Antioquiei; în casa unde m‑am născut, în salon, la loc de cinste (pentru că ştiu că n‑aveţi cum să ştiţi), binecuvîntat cîndva de preot. Lui i se închină Columbia, patria mea. El este Iisus şi îşi arată pieptul cu degetul, şi în pieptul deschis inima sîngerînd; picături de sînge roşu viu, aprins, precum lămpiţa din lampionul zburător; sîngele pe care‑l va vărsa Columbia, acum şi pururea şi în vecii vecilor amin.
Dar ce vă spuneam despre lampion, despre Sabaneta? A, da, că lampionul zburător a urcat, şi a urcat, şi, împins de vînt, lăsînd în urmă şi mai jos vulturii pleşuvi, s‑a îndreptat spre Sabaneta. Şi noi care alergăm spre maşină şi brrr demarăm şi ne ducem să‑l urmărim pe şosea în Hudsonul bunicului meu. Ba nu, nu era Hudsonul bunicului meu, era rabla lui taică‑meu. Ba da, era Hudsonul. Nici nu mai ştiu, e atîta timp de‑atunci, nu‑mi mai amintesc… Îmi amintesc că mergeam din hîrtoapă în hîrtoapă, zdrang, zdrang, zdrang, pe drumeagul ăla desfundat, şi maşina s‑a distrus de tot, aşa cum ni s‑a distrus apoi Columbia sau, mai bine zis, cum „li“ s‑a distrus lor, pentru că mie nu, eu nu eram aici, eu m‑am întors după aceea, după ani şi ani, zeci de ani, cînd eram deja bătrîn, ca să mor. Cînd lampionul a ajuns la Sabaneta a ocolit pămîntul, pe cealaltă parte, şi a dispărut. Cine ştie unde s‑o fi dus, în China sau pe Marte, şi a ars; hîrtia lui subţire, fragilă se aprindea uşor, era de ajuns o scînteie de la lămpiţă, cum a fost de ajuns o scînteie ca să ni se aprindă apoi Columbia, să „li“ se aprindă, o scînteie de care nimeni nu ştie de unde a sărit. Dar de ce mă mai interesează pe mine Columbia, dacă nu mai este a mea, îmi e străină?
La întoarcerea în Columbia m‑am dus din nou la Sabaneta cu Alexis, însoţindu‑l în peregrinările lui. Alexis, da, aşa îl cheamă. Frumos nume, dar nu i l‑am pus eu, i l‑a pus maică‑sa. Cu moda asta printre săraci de a pune copiilor nume de bogaţi, extravagante, străine: Tayson Alexander, de exemplu, sau Fáber, sau Éder, sau Wílfer, sau Rommel, sau Yeison, sau mai ştiu eu cum. Nu înţeleg de unde le scot sau cum le inventează. Este singurul lucru pe care îl pot da copiilor lor ca să facă primii paşi în această viaţă mizerabilă, un frivol, un stupid nume străin sau inventat, ridicol, de un lux aparent. Mă rog, ridicol gîndeam eu cînd le‑am auzit la început, acum nu mai gîndesc aşa. Sînt nume de ucigaşi plătiţi pătate de sînge. Mai răsunătoare decît o împuşcătură încărcată de ură.
Nu e nevoie, bineînţeles, să vă explic ce este un ucigaş plătit. Bunicul meu, desigur, ar fi avut nevoie, dar bunicul meu a murit cu ani şi ani în urmă. A murit bunicul meu, săracul, fără să ştie ce este un metrou şi nici ce sînt ucigaşii plătiţi, fumînd ţigări Victoria de care dumneavoastră pariez că nici n‑aţi auzit vorbindu‑se. Ţigările Victoria erau basuco‑ul bătrînilor şi basuco este cocaina cu impurităţi care se fumează, pe care o fumează tinerii în ziua de azi ca să vadă mai strîmbă strîmba realitate, sau nu? Corectaţi‑mă dacă greşesc. Bunicule, dacă întîmplător mă poţi auzi din cealaltă parte, a eternităţii, am să‑ţi spun ce este un ucigaş plătit: un tinerel, uneori un copil, care are contract să ucidă. Şi bărbaţii? Bărbaţii în general nu, aici ucigaşii plătiţi sînt copii sau tinerei, de doisprezece, cincisprezece, şaptesprezece ani, ca Alexis, dragostea mea; avea ochii verzi, profunzi, sinceri, de un verde mai intens decît toate tonurile de verde din savană. Dar dacă privirea lui Alexis era sinceră, inima îi era coruptă. Şi într‑o zi, cînd îl iubeam cel mai mult, cînd nici nu mă aşteptam, l‑au omorît, cum au să ne omoare pe toţi. Ne ducem în aceeaşi groapă cu cenuşă, pe aceleaşi Tărîmuri ale Tihnei.
Sfînta Fecioară din Sabaneta este acum María Auxiliadora, dar nu era în copilăria mea; era Sfînta María de pe muntele Carmel şi parohia era cea din Sfînta Ana. Pe cît înţeleg eu aceste lucruri (nu prea mult), María Auxiliadora era proprietatea călugărilor salesieni[1], iar în parohia din Sabaneta slujeau preoţi mireni, nu călugări. Cum a nimerit María Auxiliadora acolo? Nu ştiu. Cînd m‑am întors în Columbia am găsit‑o acolo la loc de cinste, prezidînd biserica de pe altarul din stînga, făcînd minuni. Din toate cartierele şi din toate părţile Medellínului o mulţime de oameni ajungeau în fiecare marţi la Sabaneta, unde era Fecioara, ca să se roage, să ceară, să ceară, că asta ştiu cel mai bine să facă săracii în afară de a face copii. Şi în acest pelerinaj tumultuos băieţii din cartiere, ucigaşii plătiţi. În vremea aceea Sabaneta nu mai era un sat, ci devenise unul din cartierele Medellínului, oraşul ajunsese pînă la el, îl înghiţise; şi Columbia, între timp, ne‑a scăpat de sub control. Eram, de departe, ţara cu cea mai mare criminalitate din lume, şi Medellínul, capitala urii. Dar lucrurile acestea nu se spun, se ştiu. Mă scuzaţi.
Pentru Alexis m‑am întors deci la Sabaneta, însoţindu‑l, în dimineaţa care a urmat nopţii în care ne‑am cunoscut. Cum pelerinajele sînt marţea, ne cunoscuserăm probabil într‑o luni, în apartamentul prietenului meu cu care mă vedeam rar, José Antonio Vásquez, supravieţuitor al acelui Medellín antediluvian care s‑a extins, şi al cărui nume ar trebui să‑l omit aici, dar n‑am să‑l omit, pentru simplul motiv că întîmplările nu se pot povesti fără nume. Nici fără nume de familie? Dacă n‑ai nume de familie poţi fi confundat cu altul şi pe urmă poţi fi omorît pentru altceva.
— Îţi ofer acum frumuseţea asta care are deja la activ cam zece morţi, mi‑a spus José Antonio cînd mi l‑a prezentat pe Alexis.
Alexis a rîs, şi eu la fel, şi bineînţeles că nu l‑am crezut, sau mai bine zis da.
— Hai, du‑l pe ăsta să cunoască camera fluturilor.
„Ăsta“ eram eu, şi „camera fluturilor“ o odăiţă în fundul apartamentului pe care, dacă îmi permiteţi, o să v‑o descriu în treacăt, repede, în drum spre ea, fără stilul încărcat balzacian; încărcată cum Balzac nici nu visase, cu mobile şi ceasuri vechi, ceasuri, ceasuri şi ceasuri vechi şi străvechi, de perete, de masă, în duzini şi pe mărimi, oprite toate la diferite ore, bătîndu‑şi joc de eternitate, negînd timpul. Erau mai pestriţe ceasurile acelea decît locuitorii Medellínului. De unde această obsesie a prietenului meu pentru ceasuri? Dumnezeu ştie. Cealaltă obsesie de care s‑a vindecat de‑a lungul anilor era cea a băieţeilor; treceau prin apartamentul şi prin viaţa lui fără să‑i atingă. Perfecţiune la care eu încă n‑am ajuns, dar pe care sînt aproape s‑o ating; tot atît de aproape cum sînt de moarte şi de viermii ei. În sfîrşit, prin acest apartament a lui José Antonio, printre ceasurile lui încremenite ca nişte date săpate pe pietrele funerare din cimitire, treceau o infinitate de băieţei vii. Adică, vreau să spun, azi vii şi mîine morţi, că asta este legea vieţii, însă asasinaţi; tineri asasini asasinaţi, scutiţi de josniciile bătrîneţii graţie crudului pumnal sau milostivului glonţ. Ce făceau acolo? În general nimic; în loc să se plictisească afară veneau să se plictisească înăuntru. În acel apartament niciodată nu se bea, nici nu se fuma, nici marijuana, nici basuco, absolut nimic. Era un templu. Şi nici măcar asta, fir‑ar să fie; duceţi‑vă la catedrală sau la bazilica metropolitană ca să vedeţi proxeneţi fumînd marijuana pe băncile din spate. Faceţi bine deosebirea dintre miros şi fum, ca să nu le confundaţi cu tămîia. Dar, în fine, între atîtea ceasuri tăcute trona un televizor furibund ce transmitea telenovele, şi între o telenovelă şi alta, ştirile violente: că azi l‑au omorît pe cutărică şi azi‑noapte pe atîţia şi atîţia alţii. Că pe cutărică l‑au omorît ucigaşii plătiţi. Şi ucigaşii plătiţi din apartament, foarte serioşi. Ce mai ştire! Cît de depăşite sînt telejurnalele. Fiindcă asta va continua să fie o lege a lumii; moartea călătoreşte întotdeauna mai repede decît ştirile.
Şi ce cîştiga José Antonio cu acest du‑te‑vino al băieţilor, al criminalilor, prin casa lui? Să‑l fure? Să‑l omoare? Sau apartamentul lui era cumva un bordel? Ferească Dumnezeu. José Antonio e cel mai generos personaj pe care l‑am cunoscut. Şi spun personaj, şi nu persoană sau fiinţă umană, pentru că asta este, un personaj, ca scos dintr‑un roman nemaiîntîlnit în realitate, căci, într‑adevăr, cui în afară de el i‑ar trece prin cap să dăruiască băieţei, un cadou aşa de preţios?
— Băieţii nu sînt ai nimănui, spune el, sînt ai celor ce au nevoie de ei.
Asta, spus aşa, înseamnă comunism; dar cum o punea el în practică era o faptă creştinească, a cincisprezecea care lipsea din catehism, cea mai măreaţă, cea mai nobilă, mai măreaţă şi mai nobilă decît de a da de băut însetatului sau de a ajuta un muribund să moară.
— Hai, du‑l pe ăsta să vadă camera fluturilor, i‑a spus lui Alexis, şi Alexis m‑a condus răzînd.
Încăperea era o cămăruţă minusculă cu baie şi cu un pat între patru pereţi care, fără să se clintească din loc, au văzut ceea ce eu n‑am văzut umblînd prin toată lumea. Dar ceea ce n‑au văzut aceşti patru pereţi sînt fluturii, pentru că în aşa‑numita încăpere nu existau fluturi. Alexis a început să mă dezbrace, şi eu pe el; el cu o spontaneitate plină de candoare, de parcă m‑ar fi cunoscut dintotdeauna, de parcă ar fi fost îngerul meu păzitor. Vă scutesc de orice descriere pornografică şi mergem mai departe. Mergem mai departe spre Sabaneta în taxiul în care ne aflăm, pe acelaşi drum desfundat de acum o sută de ani, din groapă în groapă; ştiţi, Columbia se schimbă, dar rămîne la fel, sînt noile feţe ale unui vechi dezastru. Oare porcii ăştia din guvern nu sînt în stare să asfalteze o şosea aşa de importantă, care‑mi împarte viaţa în două jumătăţi? Gonoree! (Gonoree este cea mai mare jignire în cartierele mărginaşe ale comunelor suburbane, iar comunele o să vă explic eu pe urmă ce sînt.)
Pe şosea am sesizat ceva neobişnuit: între noile cartiere cu case uniforme au rămas în picioare, identice, cîteva dintre vechile căsuţe ţărăneşti din copilăria mea şi locul cel mai miraculos din univers, cîrciuma Bombay, care avea lîngă ea o pompă de benzină, adică o benzinărie. Pompa nu mai era, dar cîrciuma da, cu aceleaşi tavane din bîrne şi aceiaşi pereţi din vălătuci văruiţi. Mobilele erau din zilele noastre, dar ce contează, sufletul ei continua închis acolo şi l‑am comparat cu cel din amintirea mea şi era acelaşi, cîrciuma Bombay era aceeaşi cum eu am fost întotdeauna eu: copil, tînăr, matur, bătrîn, aceeaşi ranchiună obosită care uită toate jignirile pentru că îi e lene să‑şi amintească. (fragment)
