Avanpremieră editorială: Scena modernă

Dilema veche vă prezintă în avanpremieră un fragment din cel mai recent volum al criticului George Banu, Scena modernă. Mitologii şi miniaturi, traducere de Vlad Russo, Editura Nemira.

Spectator european, spectator implicat, George Banu propune o privire poetică asupra scenei moderne, ale cărei „mitologii“ le sesizează și le degajează. Cartea lui expune aceste cristalizări pasagere ale spectacolului contemporan grație unor „miniaturi“ care, reunite aici, îi revelă originalitatea. Nu o panoramă neutră, văzută din „perspectiva păsării“, ci un tablou personal, pornind de la „privirea de aproape“ pe care autorul o adoptă și o cultivă. „Scena goală“ și „Agresiunea urîtului“, „Zăpada“ și „Publicul pe scenă“, „Muzica live“ și „Obiectele multiplicate“… iată cîteva dintre crochiurile reunite acum. Scena modernă. Miniaturi şi mitologii invită la un voiaj unic, cu George Banu în postura de ghid care ne orientează în „multiplicitatea“ spectacolului actual, ai cărui martori sîntem. „O multiplicitate extremă nu e însă contrariul unui haos“, spunea Nietzsche, iar cartea de față o confirmă.

Miniaturi teoretice sau cojile teatrului

La capătul călătoriilor sale de fiu rătăcitor fără tată, pe drumul de întoarcere, Peer Gynt îşi prefiră viaţa aşa cum descojeşti o ceapă. Iar cojile marchează, fiecare, întîmplările prin care a trecut, succesele şi eşecurile, reconstituie zigzagul unei vieţi fără busolă. Privită de aproape, fiecare întîmplare are semnificaţia ei, fiecare afirmă adevărul, dar oare, luate laolaltă, formează ele un tot? Nu. Răspunsul priveşte întreaga dramă, iar constatarea eşecului atrage după sine concluzia ultimă: Peer a ratat miezul, şi-a ratat centrul fiinţei şi, neajungînd la el, trebuie să se reconstruiască din temelii… Desigur, pedeapsa pe care o primeşte îi pecetluieşte înfrîngerea, dar să însemne asta oare că isprăvile săvîrşite şi satisfacţiile încercate trebuie negate? Trebuie oare deplînse clipele trăite în numele eşecului final la care duce prefirarea lor văduvită de orientare? Tot enumerînd cojile, Peer face bilanţul drumului parcurs – el a crezut în înţelepciunea chineză potrivit căreia „drumul e făcut din paşi“, dar descoperă în acelaşi timp că i-a scăpat calea, singura care conduce la esenţă – atîta doar că puţini sînt cei care o găsesc. Peer a încercat fără succes. Trebuie oare să-l devalorizăm în numele acestei înfrîngeri ce poate să ofere garanţii celor care, din prudenţă, n-au îndrăznit călătoria? Peer s-a rătăcit, dar n-a abandonat lupta. O confirmă mormanul de coji ce-i alcătuiesc viaţa. A trăit, poate, fără un sens ultim, dar celebrînd clipele asumate din plin, una după alta. Chiar lipsită de o arhitectură, viaţa lui e o sumă bogată de angajamente, de întîmplări, de rătăciri. Dacă n-a reuşit să-i dea un sens, a trăit, în schimb, febra intensităţii mereu reînnoite. I-a lipsit ţinta ultimă, s-a uitat pe sine în prezent. Peer nu e un constructor, e un cheltuitor: două logici care se opun, ireductibile.

„Cojile“ reunite în acest volum aduc aminte de Peer Gynt şi de ceapa lui. Fiecare trimite la o uşă deschisă, la o întrebare, la o îndoială, fără să parvină, totuşi, la un rezultat ultim, la acea lumină finală care atrage după sine oprirea timpului şi triumful asupra lui Mefisto. Dar, reluînd o memorabilă formulare a lui Brook, de cîte ori n-au încetat să se mişte arătătoarele ornicului vieţii pe durata unui spectacol sau în uimirea produsă de o experienţă teatrală? „Coji“ succesive care au oferit, de fiecare dată, iluzia atingerii, provizorii, a „miezului“, doar pentru a-şi constata apoi eşecul… Ca să evite o atare decepţie, după ce a văzut Mutter Courage, Barthes a încetat să mai meargă la teatru: îşi întîlnise visul cel mai tainic. Dacă spectatorii animaţi de o asemenea intransigenţă nu sînt prea mulţi, alţii, exigenţi totuşi, caută spectacolele sau aventurile ce pot să le cristalizeze aşteptările, să se convertească în evenimente biografice. Ei reînvie periodic dorinţa de teatru şi invită la continuarea drumului. Rămînînd mai departe artă, spectacolul capătă atunci sensul unui reper, convertindu-se într-o experienţă singulară. Experienţă bastardă şi fecundă, în care bucuria propriu-zis teatrală oferită de scenă se amestecă apoi cu informaţiile concrete furnizate: Teatrul are de-a face cu viaţa în societate şi cu timpul său, de care nu poate fi disociat… de aceea fiecare spectacol unic, exemplar, se constituie în „coajă“ a acestui eu al artei care este eul unui spectator pe termen lung. Iată de ce îmi place să spun, parafrazîndu-l pe Prospero, că „sînt alcătuit din materia spectacolelor pe care le-am văzut“, dar şi că aceste spectacole alcătuiesc totodată „biblioteca mea interioară“, construită potrivit principiilor unui amator entuziast şi dezordonat. O bibliotecă interioară ce seamănă cu un cabinet de curiozităţi.

Şi tocmai de la consultarea acestei biblioteci disparate a pornit exerciţiul miniaturilor pe care le propun aici. Miniatura se defineşte prin precizia trăsăturii de penel şi prin reducerea cîmpului, echivalentul de demult al gros-planului actual. Ea nu ţine însă de fragment, cu deschiderea pe care acesta o comportă şi cu fractura pe care o implică. Nu! Miniatura concentrează şi face vizibil – uneori microscopic, e drept – un peisaj sau un chip. În cazul ei, alegerea are un rol decisiv, consecinţă a unei dorinţe de focalizare care implică privirea de aproape. Miniatura este un strop de real… izolat şi, în acelaşi timp, reprezentativ pentru mizele sale. De-a lungul timpului, dorinţa-mi de a consulta anumite protocoale ale teatrului – orarul reprezentaţiilor sau felul în care au fost primite – s-a manifestat în virtutea constanţei pe care o dezvăluie şi a descoperirii variaţiilor discrete de la o ţară la alta, de la o epocă la alta. Protocolul rămîne indispensabil, dar nicidecum imuabil, el este afectat de societăţile unde are loc, ca şi de spiritul timpului. Surprinderea efectelor lor nu e lipsită de interes.

Miniaturile de faţă revelează anumite „mitologii“ ale scenei contemporane identificabile la un moment dat, sigilii ale prezentului care, dincolo de marile opţiuni teoretice, revin de la un spectacol la altul, se detaşează ca simptome ale unei epoci, dispărînd apoi. Scopul secret constă nu în întocmirea unei panorame sau a unui catalog, ci în sesizarea şi identificarea reperelor de orientare, noduri în jurul cărora se organizează peisajul teatral al unei epoci. Unele frapează prin pregnanţa lor care frizează stereotipia, altele rămîn mai ascunse, şi pe ele merită să le captăm, să le discernem, să le observăm. Pentru aceasta, trebuie neapărat să recurgem la „biblioteca interioară“, alcătuită din spectacolele văzute aici sau aiurea, la cunoaşterea lor directă, singura în măsură să surprindă instalarea unei recurenţe, constituirea unei „figuri“ înscrise în chiar miezul unei reprezentaţii. În acest fel se detaşează constante care depun mărturie despre o reverberaţie generală ce atestă impactul prezentului. Această bibliotecă îi leagă, mai mult sau mai puţin explicit, pe artiştii aflaţi în căutarea fie a unor înrudiri, fie a unor poziţii polemice.