Avanpremieră editorială: Quaresma, descifrator
Dilema veche vă prezintă un fragment din volumul de proză poliţistă Quaresma, descifrator de Fernando Pessoa, în curs de apariţie la Humanitas Fiction.
Fernando Pessoa este unul dintre cei mai reprezentativi poeţi ai secolului XX. Născut în 1888 la Lisabona, îşi petrece copilăria în Africa de Sud, la Durban, unde tatăl său vitreg fusese numit consul al Portugaliei. Aici viitorul scriitor şi-a făcut studiile şi a învăţat engleza, una dintre limbile în care a scris ulterior. În 1905 se întoarce la Lisabona, pe care n-o va mai părăsi niciodată, şi se înscrie la Curso Superior de Letras la Universidade de Lisboa, abandonîndu-şi studiile după un an. Începe să frecventeze cercurile literare avangardiste. Publică cu regularitate articole în revistele literare portugheze (Orpheu, Portugal Futurista, Contemporînea, Athena), dar în timpul vieţii, în afară de acestea, i-au apărut semnate cu numele propriu doar cîteva volume: Antinous (1918), 35 Sonnets (1918), O Banqueiro Anarquista (1922), English Poems I-II şi English Poems III (1922), Messagem (1934). La moartea scriitorului s-a găsit însă un cufăr cu 27 543 de texte rămase în manuscris. Cea mai mare parte a operei sale a fost semnată cu diverse heteronime, cărora Pessoa le-a creat personalităţi şi biografii distincte. Printre cele mai cunoscute se numără Alberto Caeiro - poetul naturii, Ricardo Reis - epicureicul, Álvaro de Campos - modernistul şi, probabil cel mai cunoscut dintre ei, Bernardo Soares, căruia Pessoa i-a atribuit scrierea Cărţii neliniştirii (Livro do Desassossego, a cărei primă ediţie a apărut în 1982). Pessoa moare în 1935, an în care, pentru criticii literari şi pentru cititori, se naşte „cazul Pessoa“.
„Spectator al vieții, descifrator de șarade, lipsit de sentimente, asemenea expresii folosește Pessoa pentru a se autodefini, iar noi le vom regăsi în descrierea lui Abílio Quaresma din aceste nuvele polițiste. Astfel personajul cîștigă o individualitate care seamănă cu cea a unei personalități literare apropiate de creatorul ei.“ (Ana Maria FREITAS)
„Sînt doar cîțiva ani de cînd editorii portughezi au reușit să descifreze, să grupeze și să publice majoritatea scrierilor polițiste ale lui Fernando Pessoa. Căci Pessoa a scris toată viața lui și proză polițistă. Iar apoi a creat un personaj demn de Panteonul unde și-au găsit locul detectivi celebri precum Sherlock Holmes, Hercule Poirot și Jules Maigret. E vorba despre doctorul portughez Abílio Fernandes Quaresma, un fel de întrupare a rațiunii pure rămas, evident, necunoscut, dar cu toate șansele de a face o strălucită carieră internațională postumă, ca mai toate scrierile din celebrul cufăr pessoan. El nu este «detectiv», este «descifrator», adică un raționalist spărgător de enigme din viața reală, care deslușește în faptele banale grupate în jurul unei crime tot ceea ce nimeni altcineva nu reușește să vadă. Simfonia deducțiilor sale este adevăratul suspans al acestor nuvele polițiste, pline de sugestii și de false piste prin care cititorul, antrenat și el în exercițiul descifrărilor, e invitat să se rătăcească. I s-a spus detectiv metafizic, și nu doar fiindcă, la un moment dat, recurge la Platon pentru lămurirea unei crime. Dar Quaresma este și un alter ego al lui Pessoa însuși, așa cum se voia sau se percepea el pe sine: un logician trist și destul de asocial, rece și mai degrabă placid, alcoolic timid, victorios numai asupra unei vieți fictive din care el reușește să extragă palpitul viu al dezordinii.“ (Dinu FLĂMÂND)
„Am încercat întotdeauna să fiu doar un spectator al vieții, fără să mă amestec în ea. [...] Față de viață, manifest numai interesul unui descifrator de şarade. Mă opresc, descifrez, apoi plec mai departe. Nu fac apel la nici un sentiment.“ (Fernando PESSOA)
****
Comisarul Santos păli uşor.
— Ce se întîmplă? Avem acum două mistere? Nu era destul că un tip dispare pur şi simplu în văzduh, iată că îl vedem pe acelaşi tip concomitent în două locuri diferite?
— Nu spune prostii! îi tăie vorba comisarul Guedes. Cele două cazuri nu au nimic de-a face unul cu altul. Faptul că un om dispare în mod misterios e o problemă de investigat, fiindcă un om chiar poate să dispară în mod misterios. Dar faptul că un om se află în două locuri diferite în acelaşi timp – şi culmea este că e vorba de locuri distanţate unul de altul – nu necesită nici o anchetă fiindcă nu reprezintă o problemă. Şi nu poate fi o problemă întrucît un om nu se poate afla în acelaşi timp în două locuri diferite. Dacă pare astfel înseamnă fie că ne înşelăm, fie că îşi bate cineva joc de noi. Sau e vorba despre doi oameni, sau e o înscenare, de o parte sau de alta. Şi nu mai e nimic de spus.
Santos, care ascultase liniştit, ridică din umeri şi comentă:
— Foarte bine, Guedes, foarte bine. Dar eu sînt impresionat de faptul că în primul caz, sau mai degrabă ambele cazuri, ce par să aibă legătură unul cu celălalt, se află două circumstanţe absolut anormale şi descumpănitoare. Nimic mai mult.
— Unde sînt circumstanţele anormale şi descumpănitoare din ambele cazuri? Cazul de pe Rua da Madalena este cu adevărat descumpănitor şi anormal. Trebuie că există acolo o explicaţie, chiar dacă eu încă nu o cunosc; dar o explicaţie sigur există. Celălalt caz nu seamănă cu primul, fie şi pentru că s-a pornit de la principiul, nedovedit încă prin nimic, că Félicien Brisson şi Reis Gomes sînt una şi aceeaşi persoană. Or chiar faptul că unul se află la Lisabona, iar celălalt la Paris, în acelaşi timp, dovedeşte imediat că e vorba despre persoane diferite, deci nu există nici un mister. Numai faptul că Brisson seamănă fizic cu Reis Gomes şi că există un punct comun (cel puţin în aparenţă) în crima comisă de ei ne-ar putea face să credem că ei sînt identici. Iar apoi, cum aici s-a petrecut un fapt misterios cu Reis Gomes, dumneata transferi acest mister spre cazul Brisson, care nu are nimic excepţional dacă nu este asociat cu cazul Reis Gomes.
— Am primit concluziile anchetei efectuate împreună cu poliţia franceză şi cu cea spaniolă. Au fost întreprinse admirabil. Avem detaliile…
— Dar rezultatele unde sînt?
— Identitatea dintre Reis Gomes şi Félicien Brisson a fost stabilită, nu există nici o îndoială.
Comisarul Santos, în ciuda aparenţelor, tresări, şi aruncă spre Guedes o privire tulbure, cu vagi sclipiri de triumf.
— E imposibil! replică Guedes.
Însă toată lumea remarcă paloarea lui.
Comisarul Bastos comentă:
— Avem aşadar două mistere. Unul peste celălalt.
— Nu avem deloc două mistere, îl întrerupse Guedes. Nu există nici cea mai mică asemănare între cele două cazuri, în afara faptului că ambele se învîrt în jurul aceleiaşi persoane, iar asta nu înseamnă asemănare. Faptul că un om a dispărut de pe o scară de imobil, fără să ne putem da seama pe unde, e un mister. Dar faptul că un om se află în două locuri simultan nu e un mister: e o imposibilitate.
— Atunci, cine e Ferdinand Brisson?
— Cine poate şti! Tot ce ştim e că el nu este doctorul Reis Gomes, fiindcă doctorul Reis Gomes se afla la Lisabona pe data de 8 martie2. Acum, dacă există îndoieli în legătură cu identitatea omului care se afla la Lisabona pe 8 martie, adică dacă omul dispărut pe traseul scării de pe Rua Madalena nu era întîmplător doctorul Reis Gomes, în acest caz admit că domnul Brisson poate fi aceeaşi persoană cu Reis Gomes. Dacă nu, sîntem buni de dus cu toţii la azilul de la Rihafoles.
— Cum naiba vrei dumneata să admitem că cineva ne-ar putea păcăli pe faţă, dîndu-se drept altcineva şi toată lumea să creadă că el e Reis Gomes? Iar zicînd aceste lucruri, Bastos păru uşor iritat.
— Asta-i bună… Sînt atîtea cazuri de gemeni care seamănă perfect, şi chiar de oameni care seamănă mult unul cu altul fără să fie gemeni. Multă lume nu-şi dă seama, fiindcă nu percepe bine nici cu ochii, nici cu urechile, iar la acest capitol pot exista mult mai multe confuzii decît îţi imaginezi dumneata. Da, ştiu bine că doi gemeni care să semene perfect sînt cazuri rare, iar şi mai rar e să întîlneşti oameni care nu sînt gemeni, dar seamănă perfect. Dar ideea că un om se poate afla în două locuri în acelaşi timp e chiar mai puţin probabilă decît rară şi rarisimă; adică nu poate exista.
— Dumneata preferi să accepţi ipoteza în virtutea căreia ar fi vorba despre doi indivizi foarte asemănători, chiar pînă la a se confunda…
— Dacă e vorba că un individ se poate afla în două locuri simultan? Evident că accept. Asta-i bună. Nici nu mai trebuie întrebat…
— Toate acestea sînt foarte misterioase… Iar comisarul Bastos luă foarte derutat de pe masă dosarul după care se îndreptă spre uşă. Guedes îl urmă.
— Ei bine, dacă voiam ceva misterios, avem ceva misterios. Nimeni nu poate să spună că nu e aşa. Dar de aici pînă la un adevărat miracol mai e de parcurs o distanţă. Ceea ce înţelegem, deocamdată, e faptul că totul rămîne neînţeles. Iar deocamdată nu avem nimic mai mult – la naiba! – şi aş zice că asta ne ajunge.
*
Comisarul Guedes privi spre Bastos surîzînd.
— Ei, ce zici Santos, nu-i aşa că misterul a dispărut?
Comisarul Santos îl privi şi el pe Guedes, dar fără să surîdă.
— În acest caz au intervenit cinci tipi. Nici unul nu a avut vreun beneficiu financiar din asta, doi au fost arestaţi, unul a înnebunit, ceilalţi doi s-au sinucis. Şi nu văd cum ar putea asta ştirbi misterul.
Santos se opri o clipă.
— Totul se explică uşor, eu ştiu foarte bine. Doar că astea au fost rezultatele… E adevărat sau nu?
Guedes încetă să mai surîdă. Judecătorul îl privi pe Santos cu un aer grav şi inexpresiv. Quaresma îl fixă cu un aer interesat. Pe mine m-a străbătut un frison.
— Modul ăsta de a răscoli prin lucruri oculte în scopuri nu tocmai curate n-a prea ţinut, nu-i aşa?
*
— Singurul lucru cert, cu adevărat faptic, de care dispunem deocamdată…
— E dispariţia, îi tăie vorba Ferreira.
— Nu, nu e chiar dispariţia, interveni Quaresma.
— E misterul dispariţiei, am încercat eu să corectez.
— Nici asta, răspunse Quaresma. La drept vorbind, faptul este misterul aparent al dispariţiei. Iată care e faptul. Misterul pînă la urmă poate fi elucidat, iar odată cu el modalităţile şi scopul acestei dispariţii. Or, cum nu ne aflăm decît la începutul anchetei, să ne oprim asupra acestui fapt esenţial, care e singurul lucru cu adevărat incontestabil, altfel spus singurul fapt veritabil, de care dispunem în acest moment.
— Fără îndoială, zise inspectorul. Dar unde ajungem anchetînd acest fapt?
— O să vedem, răspunse Quaresma.
[IV – Raţionamentul lui Abílio Quaresma]
Cazul e simplu. A dispărea în acest fel nu are sens decît dacă luăm în considerare intenţia de a pune cît mai mult accentul pe dispariţie, astfel încît dispărutul să fie căutat ulterior cît mai puţin posibil. Acest lucru implică imediat relaţii secrete cu diverşi indivizi, fiindcă dacă vrei să dispari, de exemplu, pentru poliţie sau pentru autorităţi, cel mai bine este să dispari cît mai simplu, fără să se cunoască locul unde s-a petrecut acest lucru. Este aşadar sigur că dispariţiile sînt făcute pentru ca anumiţi indivizi – despre care încă nu avem idee cine ar putea să fie – să le considere absolut inexplicabile, şi să creadă că sînt definitive şi nespus de tulburătoare.
Or acest lucru pus în aplicare de un om cu inteligenţa doctorului Reis Gomes ne îndrumă imediat spre o concluzie: e vorba despre condiţia intelectuală inferioară a celorlalţi indivizi, dar şi de prestigiul de care trebuia să se bucure în ochii lor doctorul Reis Gomes. Dacă aceşti indivizi ar fi fost nişte oameni inteligenţi, caracterul misterios al dispariţiei putea să îi lase perplecşi, dar nu ar fi provocat această teroare superstiţioasă care poate deveni fatală pentru anumiţi indivizi mai puţin instruiţi; dar dacă el nu s-ar fi bucurat de prestigiu în faţa acestor indivizi, caracterul misterios al dispariţiei ar fi fost mai mult sau mai puţin pus la îndoială de către ei, întrucît s-ar fi gîndit că „asta nu se putea petrece chiar aşa“.
Or indivizii cu care se asociase doctorul Reis Gomes ca să alcătuiască un soi de societate secretă trebuie că se constituiau într-un grup destul de redus. Nu putea fi vorba despre o asociere cum e, de exemplu, francmasoneria, cu mijloacele ei de investigaţie atît de importante, şi chiar cu caracterul ei internaţional. Aceia – indiferent ce ar fi gîndit ei despre dispariţia în sine – ar fi întreprins o investigaţie pînă la un anumit punct mai precisă şi mai exactă decît poliţia.
Presupunem aşadar că doctorul Reis Gomes aparţinea unui soi de societate secretă restrînsă şi alcătuită din indivizi de modestă extracţie intelectuală, probabil superstiţioşi şi înclinaţi să se lase înspăimîntaţi de orice mister, pe care îi domina cu prestanţa lui. Asta ne e suficient ca să putem trage concluzia că e vorba despre o asociaţie, sau o bandă de răufăcători, peste care el trebuie să fi fost şeful, sau unul dintre şefi.
Mi se pare clar că în această societate el trebuie să fi fost şeful, căci omul care a pregătit această dispariţie cu atîta abilitate şi dînd dovadă de o atît de fină intuiţie psihologică trebuie că era, în sînul acelei asociaţii sau bande de răufăcători, cel care planifica furturile sau crimele. Probabil că el primea, prin intermediul auxiliarilor săi sau de la adjunctul său principal detaliile despre locurile unde urmau să acţioneze, iar el făcea planul, dădea toate instrucţiunile ce urmau să fie executate, iar mai apoi ceilalţi le executau.
Iar un om ca acesta, extrem de abil, nu se compromite grăbindu‑se. De unde trag concluzia că el trata toate aceste afaceri doar cu un auxiliar sau un subşef (să-i zicem aşa), şi nu cu mai mulţi. Şi, cu aceeaşi grijă, probabil că se întîlnea cu respectivul acolo unde părea cel mai puţin suspect, pe cît posibil; şi nimic mai bun pentru aşa ceva nu putea să fie decît un cabinet medical, dat fiind faptul că el era medic. Dar probabil că nu se folosea de cabinetul său de pe Rua do Ouro, mai întîi fiindcă este foarte vizibil, dar e şi mai puţin frecventat – ca orice cabinet de consultaţie al unui specialist în boli mai puţin obişnuite –, şi fiindcă, evident, acolo ar fi devenit suspectă venirea ceva mai frecventă a unui individ despre care se poate presupune că nu aparţinea – după aspect – claselor sociale care îşi permit să plătească consultaţii de cinci mii de reali pentru cea dintîi, iar apoi cîte două mii cinci sute pentru următoarele. De aici deduc eu că, fără nici o îndoială, îl întîlnea pe respectivul individ la policlinică. Cum pentru aşa ceva avea nevoie de o policlinică, eu am tras concluzia că el trebuie să fi căutat cu insistenţă una la care să fie admis.
Cercetînd însă şi mai îndeaproape condiţiile ascendente de care avea nevoie pentru ca dispariţia lui, astfel planificată, să producă efectul precis, dar şi caracterul evident suspicios al indivizilor cu care avea de-a face, calculînd, pe de altă parte, că avea în mod necesar nevoie de mai mulţi, care să trezească însă cele mai puţine suspiciuni posibile, şi că trebuia să ţină seama de inconvenientul ce apărea dacă ar fi trebuit să vorbească cu mai mult de un individ în acelaşi timp, am ajuns la concluzia că vizitatorii doctorului Reis Gomes
de la policlinică trebuiau să fie, mai mult ca sigur, un bărbat şi o femeie. Aşa totul se explica mult mai limpede.
„…Era o probabilitate că o femeie era implicată în această afacere. Dar nu era probabil, cu toate acestea, că fusese o singură femeie; şi cum nu era nimic suspect – sau aproape deloc – dacă un cuplu cu aspect sărăcăcios frecventa policlinica, la o adică, eu am tras concluzia că subşefii acelei bande trebuie să fi fost un bărbat şi o femeie – un bărbat cu un cazier judiciar, după toate aparenţele, care stătuse puţin şi pe la închisoare; şi o femeie vulgară, însă foarte vicleană.“
„Toate faptele, aşa cum noi le-am stabilit, examinîndu-le riguros, conduc spre această concluzie.“
„Iar cum părea natural că, pentru a preîntîmpina orice complicaţie, atunci cînd un bărbat şi o femeie frecventează policlinica împreună, cel mai firesc lucru ar fi fost ca ea să fie însoţită de el, deci trebuia ca ea să fie bolnava, nu el, eu am tras concluzia că, în cazul vizitelor la policlinică făcute doar de unul din membrii cuplului, acestea trebuiau să fi fost – cu una sau două excepţii – mai cu seamă ale ei. De unde se poate deduce şi că ea trebuie să fi fost o fiinţă relativ inteligentă, avînd probabil şi un oarecare ascendent asupra amantului sau soţului respectiv.“
„Dar hoţii aşa de abili, şi în mod evident atît de experimentaţi, cu greu puteau să fie altceva decît hoţi cu cazier judiciar. Însă după ce aceşti hoţi vor fi fost luaţi în custodia unui om dibaci ca doctorul Reis Gomes, perioadele de stat în închisoare trebuie că vor fi încetat şi pentru ei, întrucît ar fi apărut primejdia ca prin arestarea lor să se prăbuşească deodată tot angrenajul permiţînd oricărei anchete să urce pînă la el. Aşadar lucrurile trebuiau orientate de aşa natură încît să se evite, pe cît posibil, revenirea în închisoare a celor mai apropiaţi doi complici.“
„Va trebui să căutăm, aşadar, un cuplu de criminali – de hoţi, evident, căci nu poate fi vorba despre o altfel de crimă – care a petrecut o anumită vreme în închisoare, şi care în ultima vreme nu a mai fost arestat – chiar dacă o dată sau de mai multe ori cei doi au fost suspecţi. Iar din acest cuplu, mai cu seamă femeia trebuie să fi fost văzută de mai multe ori pe la policlinica de pe Rua de Santa Marta.“
„Iar acum să revenim să ne întrebăm ce anume a provocat fuga. E puţin probabil că doctorul Reis Gomes va fi considerat situaţia lui ca fiind absolut sigură, întrucît un psiholog experimentat şi, evident, versat în criminologie, n-ar fi putut să gîndească aşa ceva. Iată de ce trebuia să aibă în rezervă o posibilitate de a fugi. Şi ce ar fi putut provoca această fugă? Pericolul de a ajunge la închisoare. În acest caz ar fi fost inutil să conceapă o dispariţie atît de complicată, fiindcă, odată ce urma să fie stabilită vinovăţia medicului, s-ar fi aflat şi raţiunea acelei dispariţii, iar el avea să fie căutat, chiar şi în străinătate, şi riscul de a fi găsit era mare şi acolo… Nu, alta trebuie că este explicaţia. Probabil că doctorul Reis Gomes avusese de multă vreme intenţia să fugă. Din două cauze, una: sau avea de multă vreme bani puşi deoparte ca să reuşească acest lucru, sau trebuia să îi găsească. Dacă îi avea de multă vreme, fără să existe riscul de a fi arestat, trebuie să ne întrebăm, încă o dată, de ce să-şi complice în aşa măsură dispariţia? Doar ca să-i implice pur şi simplu pe oamenii care se compromiseseră odată cu el? Vedem că revenim în acelaşi punct; căci riscul la care se expunea, aici sau în străinătate, era acelaşi. Iar dacă nu risca să fie arestat, de ce să rupă subit orice punte de legătură cu ceilalţi? De ce? Decurge de aici o singură posibilitate – că el voia să-i ameninţe. Dar, dincolo de faptul că ei erau expuşi aceluiaşi risc, toate acestea nu se potrivesc cu ideea pe care o enunţasem anterior, cea a prestigiului de care el trebuie că se bucura printre ei dacă voia să conteze pe reuşita misterioasei sale manevre.
„Rămîne o singură ipoteză. Ipoteza că Reis Gomes a aşteptat pînă să fugă, ca să se pună la adăpost de orice risc posibil, a aşteptat o ocazie în care urma să pună mîna pe o importantă sumă de bani. Iar suma respectivă, ca să fie cu adevărat importantă, trebuia să provină din bani furaţi, dar încă neîmpărţiţi între complici. Iar în acest caz, pentru dispariţia lui, trebuia să reunească toate condiţiile pentru a o pune în practică în momentul în care era în posesia întregii sume de bani; şi era raţiunea de natură să le ascundă complicilor că el a plecat cu toţi banii lor. Nu exista pericolul unui denunţ, fiindcă şi ceilalţi erau în aceeaşi măsură implicaţi, iar, în afară de asta, ei rămăseseră aici şi mai vizibili decît el, chiar dacă ar fi dorit să fugă. Rămînea aşadar numai primejdia unei răzbunări, dar, pentru a evita acest lucru, el trebuia să găsească varianta unei dispariţii misterioase, ca să îi impresioneze pe acei oameni […].“
