Avanpremieră editorială: Pe rîurile ce duc...

Dilema veche vă prezintă în avanpremieră un fragment din romanul Pe rîurile ce duc… de António Lobo Antunes (traducere din portugheză, prefață şi note de Dinu Flămînd), Humanitas Fiction.

Marți, 15 mai, ora 19, la Librăria Humanitas de la Cișmigiu are loc o întîlnire cu António Lobo Antunes, cel mai important scriitor portughez contemporan, prilejuită de lansarea romanului Pe rîurile ce duc. La eveniment vor participa alături de autor, Dinu Flămînd, traducător și scriitor și  Denisa Comănescu, director general Humanitas Fiction. Seara se va încheia cu o sesiune de autografe. António Lobo Antunes va fi prezent la București ca invitat de onoare al Festivalului Internațional de Poezie București (ediția a -IX-a, 14-20 mai 2018) organizat de Muzeul Literaturii Române. 

„Eu caut să transform arta romanului, povestea e mai puțin importantă, e numai un vehicul de care mă folosesc, ceea ce contează e să transform această artă, și există o mie de căi de a o face, însă fiecare trebuie să o găsească pe a sa proprie. Pe mine intriga nu mă interesează, nu vreau să mi se citească, vreau să mi se trăiască romanul.“ — António Lobo Antunes

„Un om urmează să fie supus unei ope­rații dificile. Aflăm treptat că e vorba chiar despre domnul Antunes, dar ca personaj oprit în propria copi­lărie, mi­rifică, spre care bolnavul anesteziat își transportă spaimele, traumele și deli­ru­rile din zilele petrecute în spital. Mo­no­­lo­gul narativ iese la suprafața cu mari eforturi, aluziv, eliptic, repetitiv, precum munca acelor firave izvoare subterane ivite printre mușchi de pămînt și crăpături de pietre, ale rîului descoperit în copilărie. Amintirile fragmen­tate încep astfel să alcă­tuiască mici pîraie care vor deveni rîul nă­valnic al unei biografii ce urmează să se reverse în marea deplină a ui­tării și a nimicului. Iar episoadele onirice abia conștientizate sînt ca recapitularea unei vieți ce se încheie cu naș­terea, dar și cu moar­tea simbolică; toate privi-te însă prin gîn­direa mitică a unui copil care neagă urîțenia realității, deci și durerea, moar­tea, dispa­ri­ția lumii în care a fost cîndva fericit. În tra­gica densitate a acestui roman, care este doar parțial autobiografic, funcția taumaturgică apare ca o glorificare a puterii literaturii, vic­torioasă asupra durerii. I se re­comandă citi­to­­rului adevărat, cel care, cu mari exigențe, la rîndul lor repetitive, își cerce­tează pro­pria interioritate.“ — Dinu Flămînd

***

De la fereastra spitalului din Lisabona nu erau oameni care intrau și nici mașini nu erau cele dintre arbori așa cum nu era nici ambulanță cea pe care o vedea, ci doar trenul de pe cealaltă parte a pinilor, și case, și din nou pini și muntele în depărtare înghițit de ceața care îl ascundea de ochii lui, era pasărea spaimei sale în căutarea unei crengi pe care să-și așeze buzele aripilor tremurătoare, învelișul ghimpos al unei castane aflată pe vremuri pe-o ramură la intrarea spre grădină dar ajunse acum înlăuntrul lui căruia doctorul îi spunea cancer și care creștea în liniște, iar de îndată ce doctorul a pronunțat cancer clopotele bisericii au început să bată într-un singur glas după care un cortegiu s-a înșirat pe drumul spre cimitir cu un sicriu deschis în el c-un copil, de o parte și de cealaltă alți copii costumați în îngeri alcătuiau garda acelui sicriu, și de asemenea oameni a căror prezență el o deducea numai din scîrțîitul ghetelor așadar nici măcar oameni, numai pingele și iar pingele, iar cînd bunica lui cocoțată alături de el pe muchia zidului a refuzat să își facă semnul crucii a simțit mirosul compoturilor în oficiu, ghivece cu flori pe fiecare treaptă de o parte și de

alta a scării, iar cum nici unul nu se spărsese așadar nimic nu se întîmplase, aproape că-i veni, întins pe brancardă la ieșirea de la consultație, să-l întrebe pe doctor

— Nu s-a întîmplat nimic nu-i așa?

și oricum nimic nu se întîmplase dat fiind faptul că toate ghivecele intacte, iar bunica lui deși moartă de ani buni era acolo vie alături de el, iar bunicul său mort de încă și mai multă vreme tot acolo citindu-și ziarul cu aparatul lui de surd la ureche, tăcerea bunicului său l-a neliniștit nespus chiar dacă acea castană ghimpoasă se dilatase înlăuntrul lui zgîriindu-l, făcîndu-i rău, atunci eu o înșfac și o fixez pe o bucată de granit, o izbesc cu un ciocan și iată că boala se sparge-n bucăți, cineva pe care el nu-l putea vedea împingea targa în lungul coridorului, observa ploaia, chipurile, ecusoanele pe halate, menajera domnului vicar sub bolta de viță în vreme ce el se gîndea

— Oare nu cumva împing tocmai sicriul meu

oferindu-i un ciorchine de strugure

— Îți plac strugurii mititelule?

și dispărînd imediat, îl îngrijora că nu putea să-și aducă aminte numele menajerei domnului vicar, își amintea șorțul pe care ea îl purta, papucii de casă, rîsul ei, dar nu și numele ei și fiindcă nu-și amintea numele ei nici nu avea să se vindece, bunicul său a așezat ziarul împăturit pe sofa fără să arunce spre el nici măcar o privire, a vrut să-l întrebe

— Nu poți să faci nimic pentru mine? dar tot ce putea să aștepte de la el era palma lui făcută pîlnie la ureche

— Ce?

cu sprîncenele încruntate în direcția nimănui

— Ce-a zis?

așa încît pasărea spaimei sale continua să dea ocoluri, iată rădăcinile picioarelor și degetelor lui care se agățau strîns de cearșaf, bietele de ele, cei care așteptau liftul au lăsat targa să intre prima și l-au privit o clipă după care au și uitat de prezența lui, i se părea imposibil că ceilalți nu-și vor aminti de el, cînd venea culesul viei bunica îi punea o pălărie de paie cu un elastic rupt și oare de ce toate pălăriile de paie au elasticul rupt iar aproape tuturor oalelor le lipsește cîte o toartă, avea pe atunci șase, poate șapte ani, găsea pietricele cu brîuri de mică pe care le întorcea pe dos și pe față ca să strălucească, nu putea să creadă că nu-l vor observa cum stătea pe balconul casei ce dădea spre munte încercînd să captureze insectele de pe planta agățătoare cu o cutie de chibrituri goală însă nu reușea să prindă nici una, de fapt nici nu se afla la spital în acest martie ploios, se afla în orășel într-o lună de august, cînd îl trimiteau cu comisioane trecea pe trotuarul celălalt înainte să ajungă prin fața casei de unde dona Lucrécia așezată în fotoliul de invalid din capul scărilor îi făcea semne cu cîrja

— Apropie-te băiete iar el fără nimeni să-l apere așa cum nici acum nu are, dona Lucrécia îl aștepta în interiorul salonului de spital unde îl duceau acum pe el, s-a hotărît să îi ceară infirmierului

— Mai întîi s-o dați afară de-aici pe dona Lucrécia iar în cazul că tocmai asta cerea

— Mai întîi s-o dați afară de-aici pe dona Lucrécia era gata să parieze că o palmă făcută pîlnie

— Ce? și ziarul sosind pe la prînz, Doamne cum se repetă totul, și cît de multe lucruri s-au întîmplat pînă în ziua de azi în afară de spital și de boală, de fiecare dată cînd

bunicul său își îndesa ochelarii în buzunarul de la jachetă cu siguranță că un deget de nu chiar două se pierdeau prin căptușeală odată cu ochelarii, cîrja donei Lucrécia

— Apropie-te băiete

și ferocitatea celor doi obraji care mestecau încontinuu, miroase pe coridorul ăsta ca la farmacia din orășelul în care pe vremuri se zicea că iarna își făceau apariția lupii pînă în preajma școlii, puteau fi văzute urmele lăsate de labele lor pe zăpadă precum și resturi de viței sfîșiați semănînd cu ceea ce va rămîne din el după operația de mîine, o asistentă a aruncat un ochi pe ușă cum făcea mama lui înainte să stingă lumina

— Liniște, da

cu lumina aprinsă mama lui, însă în lumina stinsă numai o siluetă întunecată, pași ce se împrăștiau prin miile de încăperi ale casei sau nu chiar pași, ci perle dintr-un colier cînd i se rupe firul, și erau nenumărate acele creaturi în care mama lui se putea transforma, domnilor, atunci cînd se îndepărta dar nici una să rămînă cu el să-l ajute și să-l salveze de noapte, apare iar mirosul de compoturi din oficiu apoi dispare, iar dacă ar fi avut proasta idee să-i ceară

— Rămîi cu mine mirosule

s-ar fi simțit încă și mai singur și mai speriat, ce ciudat fel de a vorbi despre el, cancerul, e absolut imposibil să te gîndești că mori și din nou pingele și iar pingele prin orășel plus o cățea privind neclintită, ea chiar și atunci cînd nu știe ce se întîmplă, mirosul său știe, cîinii adulmecă nenorocirile, urlă cu gîtul umflat rezemați pe labele dinapoi

***

— Cine sînt eu?

dar ce anume putea să însemne a gîndi, ce însemna eu în timp ce gîndea și eul care dispărea scurgîndu-se la rîndul său, i s-a părut că și clopotul bisericii își încetinea glasul dar chiar știind că nu bate continua să-l audă într-o cadență estompată, clopotul, trenurile și bunicul său deschizîndu-și propria gură în timp ce îi întindea lui lingura cu mîncare la prînz, nu discuta cu nimeni, își citea ziarul, pășea prin vie sau își petrecea ceasuri întregi pe balcon fără să ia în seamă munții, probabil că o scurgere asemănătoare celei prin care îi dispăruse și lui viața îl prefăcuse într-o fantomă căreia îi întorceau cu toții spatele deși un anumit sentiment ce rămăsese în el îl făcea încă să se mai aplece peste pătuțul de unde nepotul său nu îl mai putea vedea în vreme ce un cuțit îi despica pîntecele în ritm de paso-doble de circ iar familia aplauda în cadență

—Tocmai îl operează pe Antoninho

iar în loc de picioarele lui picioarele altuia și un tub vîrît în gît pe care unul dintre angajați îl supraveghea, Antoninho cîtuși de puțin surprins nici terorizat nici cu obrajii umezi, pierzîndu-l pe cel care fusese a pierdut și drumeagul cu rugi de mure așa cum pierduse și resturile casei ce se arăta din desiș, o bucată de perete, un horn, trepte, Virgílio refuzînd să dea pe mîna lui hățurile de teamă să nu ajungă căruța într-o rîpă iar bunicul său căutîndu-și prin buzunar ochelarii ca să vadă mai bine, își aducea aminte de mama bunicului brodînd pe un fotoliu de răchită cu pătura atîrnîndu-i pînă la gleznele pe care nu i le-au rupt după ce a murit, fotoliul a continuat să scîrțîie după ce mama bunicului său la cimitir și unchiul său

— Ce se întîmplă cu fotoliul ăsta?

intrigat de neliniștea lucrurilor, oare ce au de gînd ele, ce vor ele de la noi, iar obiectele din bucătărie se deformau intenționat

— Nu cumva vă bateți joc de noi?

iar anumite vase, anumite oale, o anumită fluturare a perdelelor încercau să transmită ceea ce nu se poate înțelege însă probabil va fi fost remarcat de bunicul care le observa din sala de mese a hotelului englezilor cu acea pompă de apă a sîngelui ce continuă să funcționeze printre pensete și alte unelte chirurgicale, iar medicul cel cu pata pe un pantof arătîndu-i patronului hotelului învelișul ghimpos de castană al bolii

— Nu știu dacă voi reuși să o desprind de pe ramură între picturi cu scene de vînătoare și stampe cu cai în vreme ce țăranii se îmbolnăveau prin galeriile minelor din care se scotea wolfram iar zeci de străini blonzi părăseau piscina, bunicul său ca și el răpus de-același cancer, iar Virgílio în loc să

— Antoninho

gata să-i încredințeze hățurile

— Domnule și bunicul său fără să ia în seamă nici rugii de mure nici resturile caselor visînd la o verișoară care-i zicea

— Băiețelul meu

sau lupii aceia de iarnă și el pe vîrful unei stînci urmărindu-i din priviri fiindcă nu ne aflam la un spital din Lisabona, eram aproape de izvoarele rîului Mondego, nu e luna martie, nu plouă, auziți ce muzică scoate harfa înconjurată de aparate, radiografii și instrumente cromate, nu simțiți doctore mirosul funiilor de ceapă din bucătărie și nici șopîrlele de silex, aici nimeni nu gîndește, te mulțumești să durezi pînă te cheamă glasul clopotului iar cimitirul se închide, paznicul cimitirului încuie poarta dar cheia continuă să se răsucească ruginită în broască, oare ce aștepta bunicul său acolo în burta tăcerii, era la război în Franța cînd i se născuse fiica și după ce s-a întors din război tăcerea a început să sporească, pendula orologiului într-o balansare mută, scîndurile de la căruță mute și ele, totul era prea îndepărtat și în același timp făcea parte din corpul său iar harfa donei Irene îl acompania în secret, sau poate că nu îl acompania cu-adevărat, îi aducea aminte de domnul vicar tînăr cîntînd pe atunci în latină și bătrînele în timpul slujbei dispărute sub imensele lor văluri, ce s-a întîmplat cu cartofii voștri, iar un ochi al nepoțelului meu se întredeschide pe masa din sufragerie unde îl operează, nu mă prea îngrijorează ce i se întîmplă fiindcă dacă l-aș întîlni în piață nici măcar nu l-aș recunoaște, încă un puști rahitic, alt țărănuș înfometat, scot pe ascuns morcovii din straturi, fură de pe unde pot lemne să facă focul, nici nu seamănă cu fata mea, nici cu mine nu seamănă, iar mișcînd din buze nevastă-mea

— Antoninho

i-am dat un șoricel de ciocolată neștiind ce altceva să-i dau cu urechi și mustăți desenate pe hîrtia poleită și cu trei centimetri de ață în chip de coadă, înghite deci șoricelul să te mai lase apăsarea și el cu șoricelul în palmă privind lighioana, fiica mea

— Nu-l mănînci?

și nu-l mînca, prostul de el, convins că șoricelul e o creatură vie atunci cînd nu mai sînt creaturi vii în afara celor de pe cartolinele din albumele care încălzesc apa în ceainice și sînt neliniștite din pricina noastră, muntele și el viu agitîndu-se neîncetat și mutînd din locul lor satele iar despre ceea ce se întîmplă cu oamenii nici nu îndrăznesc să vorbesc, harfa donei Irene rupea surzenia mea atunci cînd auzeam căderea unui con de pin de pe creangă sau cînd iedera de pe casă își spunea povestea într-o absență de voce, directorul hotelului englezilor s-a dus cu învelișul țepos al castanei spre angajații săi iar ei au pus-o într-o pînză

— Mai sînt și alte castane țepoase aici

iar atunci uluiala și teroarea nu în nepotul meu, în mine, pompa de apă a inimii tot mai rapid scotea la suprafață resturile de pantofi ale unui clovn înecat, îmi imaginez că urma și un saxofon după resturile de pantofi însă el se dizolvase la fund, eu cunosc dezolarea lucrurilor, nu o cunosc pe cea a oamenilor dar nu mă plîng, pînă la urmă ce poate să însemne și dezolarea, eu nu am ocazia să mă întristez sau poate nu există spațiu în pieptul meu unde să primesc tristețea indiferent dacă sînt sau nu golit căci o lumînare de la o un sfeșnic vechi pe care verișoara mea care avea grijă de mine îl aducea la căpătîiul meu, o palmă așezată pe fruntea mea garantînd

— Cînd ai să fii mai mare ai să înțelegi

îmi aduc aminte că mă întrebam

— Ce e de înțeles? dîndu-mi seama că în cameră doar lumînarea mai rămăsese și poate eu tocmai privind-o, de cîte ori nu mă întrebasem dacă toate acestea existaseră fiindcă numai pămîntul există cu viile lui, cu trenurile și cu tăcerea pe care o întrerupeau minerii sau acele femei bătrîne, iar caprele ronțăiau stîncile, satele de pe munte populate ba de creaturi ba de ruine pustii unde anumite caverne se încăpățînau să lucească din adîncul lor, de aici sînt eu, acestor locuri le aparțin, sînt o grotă sau o bătrînă cu un cartof dosit în căptușeala hainei pe care-l molfăi pe ascuns, patronul de la hotelul englezilor arăta spre ficatul nepotului meu

— Încă o castană țepoasă

sosit din adîncul tenebrelor care se reproduc în nucleul luminii, de ce nu renunță la el sau de ce nu uită de el ca să termine cu uluiala și cu teroarea, o lacrimă pe una dintre fețele sulemenite transformîndu-se în țipăt însă eu nu aud decît harfa și fîșîitul albumului, pași ce nu se apropie niciodată, se depărtează

— Iar tu verișoară din ce cauză ai murit?

dîndu-mi seama că lumînarea începea să se stingă, înainte să se stingă de tot pare o luminiță ce se ridică dar odată vlăguită nu are să se mai înalțe, o inventez, ce sfeșnic, ce lumînare, în ce seară ne aflăm și-n ce lună fiindcă epocile se confundă împinse în ploaie spre șirurile de salcîmi iar dincolo de salcîmi nimic altceva decît niște tufe și niște gropi

—Nu mă mai necăji verișoară eu dinaintea nepotului meu cu o șuviță de păr lipită de nas și cu urechile fără culoare dat fiind că îl trăgeau afară din fîntînă, sînt trainice prin aceste ținuturi puțurile înconjurate de nuci iar în puțuri un pantof de clovn putrezind în adînc, mai rămîne și crucifixul care ne detestă fiindcă noi ne naștem și murim sub mînia lui Dumnezeu, înainte de englezii cu wolframul și de nemții cu wolframul, cu căruțele ducînd wolfram spre oraș, cu camionetele de wolfram, de țărani ducînd coșuri cu wolfram iar de aici și tot felul de pingele după alte pingele prin fața porții însoțind un sicriu fără să pară că s-ar sfîrși, e sicriul meu, cel al nepotului meu, cel al mamei mele înainte să vină capelanul să-i prindă încheieturile mîinilor în șiragul de mătănii, patronul hotelului avea dreptate, castanele țepoase nu se mai termină iar nepotul meu privind ploaia pe fereastră nu mai putea nici să bea, nici să înghită, nici să mai respire, îndepărtîndu-se de oameni și chiar dacă se îndepărta încă mai crezînd în noi

— Nu-i așa că sînt mai bine?

e mulțumit idiotul, plin de speranță imbecilul, odată cu durerea care i-a înflorit, și care nu-l mai necăjește căci s-a obișnuit cu ea, chiar și de sporește nu o mai ia în seamă, și nici dacă devine din nou adult nu o mai ia în seamă, mirosul de wolfram, nu mirosul bolii, răspîndit peste tot și de asemenea pingele și iar pingele sub un clopot care s-a spart de cîteva secole, același care mă însoțește pe balcon, străbate ziarul pe care eu nu-l mai citesc, mă urmărește și mă înșfacă, cum aș putea să-l aud dacă pașii nu mai locuiesc în mine iar eu în mijlocul acestora pășesc de asemenea, și care îmi șușotesc

— S-a terminat

iar muntele devorînd casa și căruța lui Virgílio cu roata din stînga stricată, menajera domnului vicar absentă de pe verandă chiar dacă o parte din ea rămăsese în continuare acolo să-i întindă un ciorchine de strugure, iar orășelul un loc pe care pîlcuri imense de tufe îl vor acoperi înconjurat de rugi de mure și de așchii de granit dacă nu luăm în seamă și iarna muntelui care șterge satele, iată locul unde sălășluim noi, o bucată de zid, un horn, treptele scării pe care harfa va continua să brodeze, palma verișoarei mele pe fruntea mea