Avanpremieră editorială: "Papa Francisc. Convorbiri cu Jorge Bergoglio"

Editura Publica, Biserica Greco-Catolică - Vicariatul de București și librăria Humanitas de la Cișmigiu vă invită miercuri, 5 februarie, ora 18,30, pe bulevardul Elisabeta nr. 38, unde va avea loc lansarea oficială a cărții-interviu Papa Francisc. Convorbiri cu Jorge Bergoglio.

Lansarea va fi marcată cu o discuție pe marginea cărții, cu participarea: PS Mihai Frățilă, episcop greco-catolic, vicarul Bucureștilor, PS Cornel Damian, episcop romano-catolic, auxiliar de București, Preot Marius Taloș, superiorul iezuiților din România, și jurnaliștii Emil Hurezeanu, Vlad Mixich, Gelu Trandafir.

Liberal și conservator, cu mintea în Ceruri, dar cu picioarele pe Pămînt, Papa Francisc cultivă contrariile, îngrijește paradoxul și înlesnește credința.

Cartea Papa Francisc. Convorbiri cu Jorge Bergoglio, un rezultat al conversaţiilor cu Sergio Rubin şi Francesca Ambrogetti, este o confesiune mărturisită la persoana I, despre evenimentele care au marcat viața actualului pontif. 

Într-o manieră desluşită şi intimă, Jorge Bergoglio povesteşte cum şi-a petrecut copilăria şi cum, din pricina unei grave pneumonii, a simţit primele semne ale vocaţiei religioase. Ne vorbeşte şi despre intrarea sa la seminar, precum și despre experienţa sa pînă la apariţia „fenomenului Bergoglio”, după ce Ioan Paul al II-lea l-a uns cardinal.

Bergoglio răspunde cu sinceritate şi curaj, la întrebările directe şi pătrunzatoare care îi permit să mărturisească modul său de gîndire, cu luciditatea care îl caracterizează şi fără să ocolească nici un subiect incomod: de la cum trebuie să fie trăită experienţa rugăciunii, trecînd prin celibat şi activitatea pastorală a Bisericii, pînă la scandalurile sexuale sau opinia sa despre dictatura argentiniană.

***

A educa începînd de la conflict

Era materia lui preferată şi o ştia perfect; oricum, l‐au trimis la examen pentru că nu îndeplinise o sarcină, iar de atunci a crezut că avea să fie dificil să treacă proba. Nu avea să‐i fie uşor. O premoniţie care s‐a dovedit a fi corectă s‐a ivit în faţa examinatorilor. „Să vedem, băiete... ce subiect alegi?“, l‐a întrebat  unul dintre examinatori. „Niciunul“, a răspuns profesorul în locul lui. Şi a adăugat, spre nedumerirea celor prezenţi: „Ne va spune toată materia“. Al treilea din rîndul examinatorilor a adăugat ironic: „Lucrul bun e că nu ai învăţat degeaba“.

Din spatele sălii s‐a auzit un murmur, iar unul dintre colegi a spus, scurt: „O să‐l răstignească“. Cu toate acestea, examinatorii nu au întrerupt expunerea tînărului, nici nu au pus întrebări. La final, a vorbit profesorul lui: „Nota pe care o meriţi este un zece, dar o să‐ţi dăm un nouă, nu ca să te mustrăm, ci să‐ţi amintim că ceea ce contează e datoria zilnică îndeplinită; realizarea sarcinilor sistematice, fără a se transforma în rutină; construcția, cărămidă cu cărămidă, în defavoarea fascinaţiei seducătoare“.

Profesorul era Jorge Bergoglio, iar elevul, Jorge Milia, cel care povesteşte acest episod în cartea care cuprinde memorile tinereţii sale, Despre vîrsta fericită, scrisă 40 de ani mai tîrziu. „Niciodată n‐am uitat acea lecţie, pe care mi‐o amintesc şi acum, nici n‐am simţit că m‐ar fi nedreptăţit“, povesteşte Milia în paginile sincere ale cărţii sale, unde narează anii pe care i‐a petrecut în Colegiul Imaculata Concepţie, din oraşul Santa Fe, aparţinînd Societăţii lui Iisus. O instituţie de învăţămînt care, de pe la jumătatea secolului trecut, a început să cîştige o reputaţie unică: multe familii tradiţionale, nu doar din Santa Fe, ci şi din alte provincii, ba chiar din ţări învecinate, îşi trimiteau copiii să studieze acolo.

În acel liceu, Bergoglio şi‐a început cariera ca profesor, pe care mai apoi şi‐a desăvîrşit‐o la Colegiul El Salvador, din Buenos Aires. „Înainte de a profesa la seminar, studiasem chimia şi m‐am gîndit că îmi vor atribui o disciplină ştiinţifică, dar nu, mi‐au dat Catedra de psihologie şi literatură. Psihologie studiasem în timpul Facultăţii de Filozofie şi mi se părea uşor, dar pentru literatură, deşi îmi plăcea mult, a trebuit să mă pregătesc o vară întreagă“, explică Bergoglio.

Îşi aminteşte că a încercat să „facă orele cît mai practice: alegea un autor şi o epocă, dar dacă cineva prefera un alt autor din aceeaşi perioadă sau chiar şi din altă epocă, îi accepta propunerea. „De exemplu, atunci cînd am propus Cidul, un elev mi‐a spus că îi place mai mult poemul compus de Machado pe marginea acestei cărţi şi i‐am spus «să meargă înainte cu Machado». Băieţilor le plăcea să caute idei îndrăzneţe la Machado şi se întreceau pentru a vedea cine găsea mai multe. Eu le permiteam“, a subliniat.

În cartea sa, Milia evocă acel stil pedagogic: „Să începi cu poemul Cidul era ca şi cum te‐ai fi luptat cu morile de vînt, dar totul fusese complet diferit; cu Bergoglio nu existau subiecte tabu, iar cel care dorea să descopere imensitatea literaturii spaniole putea să o facă oricum, fără eufemisme sau condiţionări“.

Bergoglio completează, spunînd că, pentru a‐i stimula pe elevi, îi punea să compună poveşti, iar într‐o călătorie la Buenos Aires, i‐a prezentat acele povești lui Jorge Luis Borges. „I‐au plăcut și i‐a încurajat să le publice, promiţîndu‐le că va scrie prefaţa“, adaugă. Şi exact aşa s‐a întîmplat: au fost publicate cu titlul Povestiri originale.

Milia, care a scris una dintre poveşti, narează vizibil emoţionat acea experienţă, la fel ca atunci cînd Bergoglio l‐a adus pe Borges să predea o oră la Colegiul Santa Fe, ca şi pe mulţi alţi autori.

În memoria elevilor, reprezentată de Milia, profesorul cel nou „nu era războinic, dar ceva anunţa caracterul lui. Vesel, tînăr, poreclit  «Feţişoară», dar toate acestea nu erau decît o aparenţă; în forul lui interior, era o persoană metodică, perseverentă, «comandantul» lui Hristos în această Societate a lui Iisus, care îşi propusese să ne facă buni“. Totodată, Milia detaliază că, ulterior absolvirii şcolii şi plecării lui Bergoglio spre alte destinaţii, „întotdeauna am găsit în el, dincolo de funcţia sa, prietenul, profesorul, preotul, acel om conştient de sarcina şi misiunea lui de a transmite credinţa, întotdeauna cu un acut simţ al umorului“. Sentimente împărtăşite reciproc. „I‐am iubit mult“, scrie Bergoglio în prefaţa cărţii, vorbind despre acei elevi. „Nu mi‐au fost, nici nu‐mi sînt indiferenţi şi nici n‐am uitat de ei. Vreau să le mulţumesc pentru tot binele pe care mi l‐au făcut, în special pentru că m‐au obligat să le fiu mai degrabă frate decît tată.“

După amintirile şi anecdotele despre experienţa sa ca profesor, am abordat subiectul indicat în deschiderea acestui capitol: educaţia. Vă spuneam că, pentru moment, experţii afirmă că şcoala argentiniană se află în regres, dar în acelaşi timp se observă că societatea care trece printr‐o perioadă de schimbări şi incertitudini are nevoie de această instituţie, considerată una dintre cele mai credibile, fiind un punct de referinţă, unul dintre puţinele locuri unde se încearcă păstrarea principiului autorităţii. Dar să trecem la întrebări concrete:

— Cum poate găsi şcoala un echilibru între ancorarea în trecut, care poate fi un punct de referinţă necesar, şi nevoia de a educa pentru o lume diferită, proiectînd viitorul pentru care trebuie să‐i  pregătim pe elevi?

— Vom vorbi despre elevi, pentru ca mai apoi să ne referim la şcoală, prin extensie. Obişnuiesc să spun că, pentru a educa, trebuie luate în considerare două realităţi: zona de siguranţă şi cea de risc. Nu se poate face educaţie ţinînd cont doar de una dintre aceste realităţi; trebuie să existe o proporţie, nu spun echilibru, ci proporţie. Educaţia presupune mereu un dezechilibru. Se spune că omul începe să avanseze atunci cînd descoperă că îi lipseşte ceva, pentru că, dacă dispune de orice, nu avansează.

— Atunci care ar fi dezechilibrul educativ sănătos?

— Trebuie să avansăm cu un picior în zona de siguranţă, mai exact, în raport cu tot ceea ce elevul asimilează, zona în care se simte sigur şi comod. Iar cu celălalt picior să tentăm zonele de risc, care trebuie să fie proporţionale zonei de siguranţă, idiosincraziei persoanei, mediului social. Astfel, acea zonă de risc se transformă într‐una de siguranţă şi, continuînd astfel, se obţine progresul în educaţie. Dar fără riscuri nu se poate avansa, iar la întîmplare, nici atîta.

— Toate acestea au legătură cu ceea ce dumneavoastră numiţi „cultura naufragiului“?

— Parţial da, pentru că naufragiatul se loveşte de provocarea de a supravieţui, improvizînd. Sau aşteaptă să fie salvat, sau începe să‐şi organizeze propria salvare. Pe insula unde ajunge poate construi o colibă cu scîndurile umede ale bărcii naufragiate, dar şi cu alte obiecte pe care le găseşte acolo. Provocarea de a‐ţi asuma cele petrecute, chiar dacă nu funcţionează şi curajul de a folosi instrumentele pe care prezentul ţi le oferă pentru viitor.

Fragment extras din capitolul 5, pp. 57-61