Avanpremieră editorială: Octave paralele

Dilema veche vă prezintă în avanpremieră un fragment din volumul Octave paralele al Valentinei Sandu-Dediu (Humanitas, colecţia „Contrapunct”), Cartea va fi lansată marți, 20 ianuarie, ora 19, în librăria Humanitas de la Cișmigiu. Invitați: Valentina Sandu-Dediu, Andrei Pleșu, Ioana Pîrvulescu, Sever Voinescu, Vlad Zografi. Microrecital de vioară Diana Moș.

„Am crezut, multă vreme (şi, uneori, încă mai cred...) că muzica şi artele plastice sînt arte «mute». Că, adică, nu se poate spune în mod profitabil prin cuvinte ceea ce fiecare din ele au de spus pe limba lor. Poţi da informaţii tehnice, poţi înşirui metafore, dar, orice ai face, rămîi exterior «obiectului» pe care îl comentezi. Cartea Valentinei Sandu-Dediu mi-a fisurat această convingere. Limpezimea ei, deschiderea ei culturală m-au făcut să uit de vechile mele idiosincrazii. Am învăţat lucruri, am fost pus pe gînduri. Pentru că muzica nu e niciodată singură în paginile acestei cărţi. E vorba şi de Ion Negoiţescu, şi de Radu Stanca, şi de Georg Büchner, sau de Bucureştiul vechi, de ideologii, mode şi istorie. Valentina Sandu-Dediu a făcut, ca specialist, acei paşi spre mine pe care eu n-am fost în stare să-i fac spre specialitatea ei. Îi mulţumesc şi vă invit să nu rataţi această experienţă.“ (Andrei PLEŞU)

„Octavele paralele sînt, în multe tradiţii muzicale, o variantă a unisonului, împărţit între voci diferite. Sînt, pe de altă parte, strict interzise în tehnica scriiturii armonice pentru cor, în istoria tonalităţii. Le auzim însă pe clapele pianului sau în infinite combinaţii timbrale. În această carte, octavele muzicale se cîntă pe clapele alb-negre ale realităţii. Am adunat aşadar opt «invenţiuni» pe tema afinităţilor dintre muzică şi literatură, opt mici «rapsodii» despre muzici şi muzicieni, în diverse contexte istorice şi ideologice sau doar biografice. În fine, am compus şi unsprezece «solouri» (pentru a evita întregul dodecafonic). A rezultat un caleidoscop cu un discret fir conducător: rosturile muzicii şi ale muzicologiei, limitele şi deschiderile ei. Cartea se adresează deopotrivă specialiştilor şi celor cărora, pur şi simplu, muzica şi micile ei istorii nu le sînt indiferente.“ (Valentina SANDU-DEDIU)

***

Imediat ce termină Genoveva, Schumann se dedică altui proiect dramatic, Manfred. În septembrie 1848 se ocupă mai mult de colecţia de miniaturi pianistice Albumul pentru tineret op. 68, pentru ca în octombrie să schiţeze uvertura, singura pagină a acestei lucrări dramatice care a fost pe deplin adoptată de repertoriul de concert. (Hugo Wolf vedea în ea cea mai expresivă esenţă a dramei byroniene.) Citise deja poemul lui Byron în traducerea lui Karl Adolf Suckow şi, asemenea altor compozitori romantici (Berlioz cu Corsarul şi Harold în Italia, Liszt cu Anii de pelerinaj, Ceaikovski cu Manfred), este un mare admirator al poetului englez, îndeosebi al ipostazei rătăcitorului.

Drama în trei acte, finalizată în 1852, condensează şi adaptează traducerea germană din Byron, în care dialogurile vorbite alternează cu 15 piese scurte instrumentale, solouri vocale şi ansambluri, coruri şi melodrame. Titlul Manfred: Dramatisches Gedicht in drei Abtheilungen von Lord Byron mit Musik von Robert Schumann (Manfred: Poem dramatic în trei părţi de Lord Byron, cu muzică de Robert Schumann) arată evidenta preeminenţă a textului asupra muz icii. Compozitorul vedea lucrarea ca pe un poem cu muzică, nicidecum ca pe o operă, singspiel sau melodramă. Îi este mai fidel lui Byron decît le fusese lui Hebbel sau Tieck. Păstrează 975 din cele 1336 de versuri originale, aproape fără să altereze deloc traducerea lui Suckow. Însă personajul lui Schumann este mai puţin pesimist, mai puţin vehement împotriva clerului, mai înclinat spre mîntuire. Cel mai bine se observă această viziune din modul în care Schumann interpretează – strict muzical, fără a schimba nici un vers al lui Byron – finalul. În dialogul Abatelui cu Manfred, ultimele replici sînt:

„Manfred: Nu-i aşa greu să mori, bătrîne!
Abatele: Iată, din lut zburat-a duhul. Încotro?
O, mă-nspăimînt să mă gîndesc! S-a dus…“1

Dată fiind alura de rebel a personajului, care în final plăteşte pentru aroganţa spiritului său superior, faustic, această încheiere a lui Byron, deşi poate părea ambiguă, îi dă cititorului convingerea că spiritul lui Manfred a zburat înspre zonele întunecate, în „jos“. Schumann preferă să interpreteze altfel acel semn de întrebare care urmează după „încotro“. Cuvintele rămîn aceleaşi, dar muzica „vorbeşte“singură despre mîntuire, despre înălţarea spiritului lui Manfred: se aude un Introit din Recviem, cu acompaniament de orgă, se trece de la minor la major pentru Et lux perpetua după moartea lui Manfred, există o scurtă aluzie la tema Astarteei. Un alt rebel romantic, Friedrich Nietzsche, comenta indignat faptul că Schumann a răstălmăcit mesajul lui Byron, că i-a făcut o nedreptate schimbîndu-l astfel. Dar ambiguitatea finalului îl îndreptăţeşte pe compozitor să-şi aleagă propriul sfîrşit. În cazul Genovevei, transformase explicit încheierea tragică într-una fericită. Acum procedează mai subtil, doar cu mijloace muzicale. Ideea rămîne însă aceeaşi, şi o vom regăsi în Scenele din Faust: mîntuirea, credinţa compozitorului într-un final înălţător, purificator. Propria-i suferinţă şi teama de viitor, de nebunie justifică această transfigurare în creaţie a dorinţei de mîntuire.

1. Byron, Manfred, traducere în limba română de Virgil Teodo rescu, Editura Univers, Bucureşti, 1990.