Avanpremieră editorială: Mintea moralistă. De ce ne dezbină politica și religia?
Dilema veche vă prezintă în avanpremieră un fragment din volumul Mintea moralistă. De ce ne dezbină politica și religia? de Jonathan Haidt, în curs de apariţie la Editura Humanitas, colecția „Eseistică, Psihologie & Antropologie”.
Într-o lume polarizată şi dezbinată, Haidt lansează o provocare gîndirii convenţionale despre moralitate, politică şi religie, adresîndu-se întregului spectru politic. Judecăţile noastre morale, arată el, sînt de multe ori rezultatul instinctelor, nu al raţiunii. Liberalii, conservatorii şi libertarienii au intuiţii diferite despre ce e bine şi ce e rău; fiecare din părţile implicate are dreptate în anumite privinţe. Haidt examinează originile moralităţii şi ale conflictelor umane şi ne oferă cheia pentru a înţelege miracolul cooperării.
Jonathan Haidt (n. 19 octombrie 1963, New York) este titularul Catedrei „Thomas Cooley” de Ethical Leadership la Stern School of Business, New York University. Şi‑a luat doctoratul în psihologie socială la University of Pennsylvania în 1992, apoi a predat vreme de 16 ani la University of Virginia. Este autorul a două cărţi de succes, The Happiness Hypothesis: Finding Modern Truth in Ancient Wisdom (2006) şi The Righteous Mind: Why Good People Are Divided by Politics and Religion (2012), şi coeditorul volumului Flourishing: Positive Psychology and the Life Well‑Lived (2002).
Originea moralităţii (prima parte)
În 1987, psihologia morală făcea parte din psihologia dezvoltării umane. Cercetătorii se aplecau asupra unor chestiuni precum felul în care îşi formează copiii gîndirea în ceea ce priveşte regulile, în special cele legate de corectitudine. Întrebarea fundamentală care stătea la baza acestor cercetări era: cum ajung copiii să deosebească binele de rău? De unde vine moralitatea?
Există două răspunsuri evidente la această întrebare: natura şi creşterea. Dacă alegeţi natura, sînteţi nativist. Sînteţi de părere că de fapt cunoaşterea noastră morală este nativă. Aceasta este înnăscută, fiind parte inerentă a inimilor noastre plămădite de Dumnezeu (după cuvîntul Bibliei) sau a sentimentelor noastre morale evoluate (după cum susţine Darwin).
Dar, dacă sînteţi de părere că cunoaşterea morală provine din creştere/educaţie, sînteţi empirist. Credeţi că, la naştere, copiii nu sînt decît nişte pagini albe (după cum spunea John Locke). Dacă moralitatea diferă în diversele regiuni ale lumii şi de‑a lungul secolelor, atunci cum ar putea fi înnăscută? Moralitatea pe care o manifestăm la maturitate nu poate proveni decît din propriile experienţe din copilărie, ceea ce include şi sfaturile primite de la adulţi în legătură cu ceea ce e bine şi ce e rău. (Empiric înseamnă „prin observare sau prin experienţă“.)
Aceasta este însă o opţiune greşită, iar psihologia morală din 1987 se oprise mai ales asupra unui al treilea răspuns: raţionalismul, conform căruia copiii înţeleg singuri moralitatea. Jean Piaget, cel mai mare psiholog al dezvoltării umane din toate timpurile, şi‑a început cariera ca zoolog, studiind moluştele şi insectele din Elveţia, ţara sa de origine. El era fascinat de etapele parcurse de animale pe măsură ce se transformau, să zicem, din omizi în fluturi. Mai tîrziu, pe măsură ce atenţia sa a început să se îndrepte către studierea copiilor, Piaget a manifestat în continuare acelaşi interes pentru etapele de dezvoltare. El a dorit să cunoască felul în care gîndirea extraordinar de complexă a unui adult (un fluture cognitiv) se iveşte din abilităţile limitate ale copiilor (modestele omizi).
Piaget a studiat tipurile de greşeli pe care le fac copiii. De exemplu, a pus apă în două pahare identice şi i‑a întrebat pe cei mici dacă paharele conţin aceeaşi cantitate de apă. (Da.) Apoi a turnat conţinutul unui pahar într‑altul mai înalt şi mai subţire, punîndu‑l pe copil să compare paharul nou cu cel care rămăsese neatins. Copiii care aveau mai puţin de şase sau şapte ani au spus că paharul cel înalt şi subţire conţine acum mai multă apă, nivelul fiind mai ridicat. Ei n‑au înţeles că volumul total de apă se păstrează atunci cînd este transferat dintr‑un pahar în altul. Piaget a aflat, de asemenea, că este inutil să încercăm să le explicăm copiilor principiile păstrării volumului fizic. Aceştia le vor înţelege abia după o anumită vîrstă (şi etapă cognitivă), atunci cînd mintea lor va fi pregătită pentru astfel de informaţii. Iar atunci cînd vor fi pregătiţi, le vor înţelege singuri, jucîndu‑se pur şi simplu cu nişte pahare cu apă.
Altfel spus, înţelegerea păstrării volumului nu este înnăscută şi nici nu se învaţă de la adulţi. Copiii îşi dau seama singuri, însă doar atunci cînd mintea lor este pregătită şi cînd au parte de ocazia potrivită pentru a înţelege aceste lucruri.
Piaget a aplicat această abordare de dezvoltare cognitivă şi în studiul gîndirii morale a copiilor. S‑a pus în patru labe alături de ei ca să se joace cu bilele şi uneori a încălcat în mod deliberat regulile, arătîndu‑se neştiutor. Copiii au reacţionat la greşelile lui, dezvăluindu‑şi astfel abilitatea tot mai mare de a respecta regulile, de a le schimba, de a‑şi aştepta rîndul şi de a rezolva conflictele. Această gîndire progresivă a evoluat în etape succesive, odată cu maturizarea abilităţilor cognitive ale copiilor.
În opinia lui Piaget, copiii înţeleg moralitatea în acelaşi mod în care înţeleg jocul cu paharele cu apă: nu putem spune că este o gîndire înnăscută, nici că cei mici o învaţă direct de la cei mari. Este, mai degrabă, autoconstruită, în timp ce se joacă alături de ceilalţi copii. Participarea, pe rînd, la un joc este ca transferul apei dintr‑un pahar într‑altul. Oricît de des ai repeta acest experiment cu copiii de trei ani, aceştia nu vor fi gata să înţeleagă conceptul de corectitudine, la fel cum nu vor înţelege nici transferarea lichidelor. Însă, după ce împlinesc cinci sau şase ani, jocurile însoţite de argumente şi de rezolvarea laolaltă a conflictelor îi vor face să înţeleagă corectitudinea mult mai bine decît orice predică din partea adulţilor.
Aceasta este esenţa raţionalismului psihologic: ne dezvoltăm raţiunea aşa cum omizile se transformă în fluturi. Dacă omida mănîncă suficiente frunze, în cele din urmă îi vor creşte aripi. Şi, dacă un copil trece prin îndeajuns de multe jocuri în care îşi va aştepta rîndul, în care va trebui să împartă cu ceilalţi şi în care va simţi pe propria piele dreptatea care se face pe terenul de joacă, va deveni (în cele din urmă) o creatură morală, capabilă să‑şi folosească capacităţile raţionale pentru a rezolva probleme din ce în ce mai dificile. Sîntem, în esenţă, raţionali, iar judecata morală sănătoasă este cea din urmă treaptă a dezvoltării.
Raţionalismul are o istorie îndelungată şi complexă în filozofie. În cartea de faţă, voi folosi cuvîntul raţionalist pentru a defini orice persoană care crede că judecata este calea cea mai importantă şi mai sigură de a obţine cunoaştere morală.
Observaţiile lui Piaget au fost dezvoltate de Lawrence Kohlberg, care a revoluţionat studiul moralităţii în anii ’60, prin două inovaţii esenţiale. În primul rînd, acesta a creat un mod de a cuantifica observaţia lui Piaget privind felul în care judecata morală a copiilor se schimbă de‑a lungul timpului. Kohlberg a creat un set de dileme morale pe care le‑a prezentat unor copii de vîrste diferite, înregistrînd şi codificînd apoi răspunsurile. De exemplu, ar trebui oare ca un om pe nume Heinz să spargă o farmacie şi să fure un medicament care i‑ar salva soţia aflată pe patul de moarte? Sau ar trebui ca o fetiţă numită Louise să‑i spună mamei sale că sora ei mai mică a minţit‑o? Nu conta foarte mult dacă un copil răspundea prin da sau nu; contau de fapt motivele pe care le dădeau copiii atunci cînd încercau să‑şi explice răspunsurile.
Kohlberg a descoperit şase etape evolutive ale judecăţii copiilor în ceea ce priveşte lumea socială, această evoluţie suprapunîndu‑se destul de bine cu etapele descoperite de Piaget în gîndirea copiilor legată de lumea fizică. Copiii mici deosebeau binele şi răul după criterii foarte superficiale, precum pedepsirea sau nu a unei persoane pentru un anumit fapt. (Dacă un adult pedepsea acţiunea, atunci aceasta trebuie să fi fost greşită.) Kohlberg a numit primele două etape nivelul „preconvenţional“ al judecăţii morale, acestea potrivindu‑se cu etapa lui Piaget la care copiii judecă lumea fizică după caracteristici superficiale (dacă un pahar este mai înalt, atunci conţine mai multă apă).
Însă, în timpul ciclului primar, majoritatea copiilor trec în cele două etape „convenţionale“, devenind capabili să înţeleagă şi chiar să manipuleze regulile şi convenţiile sociale. Aceasta este vîrsta justiţiei juvenile, pe care aceia dintre noi care au avut fraţi şi‑o amintesc foarte bine („Nu te lovesc. Îţi folosesc mîna ca să te lovesc. Nu te mai lovi singur!“). La această vîrstă, copiii sînt în general foarte atenţi la conformitate, respectînd foarte mult autoritatea – cel puţin în vorbă, dacă nu întotdeauna şi în fapte. Rareori pun la îndoială legitimitatea autorităţii, chiar şi atunci cînd învaţă să manipuleze constrîngerile impuse de adulţi.
După pubertate, perioadă la care Piaget spunea că cei mici îşi însuşesc gîndirea abstractă, Kohlberg a descoperit că unii copii încep să se gîndească singuri la natura autorităţii, la sensul justiţiei şi la motivele care stau la baza regulilor şi normelor. Adolescenţii încă preţuiesc cinstea şi respectă regulile în cele două etape „postconvenţionale“, însă acum îşi justifică uneori necinstea sau abaterile de la reguli prin dorinţa de a ajunge la ceva mai de preţ, mai ales la dreptate. Kohlberg a făcut o inspirată descriere raţionalistă a copiilor ca fiind „filozofi morali“ care încearcă să‑şi construiască singuri un sistem etic coerent.1 În cele din urmă, în etapele postconvenţionale, încep să‑l stăpînească cu adevărat. Dilemele lui Kohlberg au fost instrumentele prin care s‑au analizat aceste uimitoare etape în dezvoltarea judecăţii morale.