Avanpremieră editorială: Lupta mea

Dilema veche vă prezintă în premieră un fragment din romanul Lupta mea. Cartea întîi: Moartea unui tată, de Karl Ove Knausgård, apărut la editura Litera.

Devenit părinte, Karl Ove Knausgård se regăsește în fața propriului eu, un puști sensibil, care crește în umbra unui frate sociabil, a unei mame adesea absente și a unui tată cu accese de mînie imprevizibile. Maturizarea lentă a sentimentelor, flirturile neliniștite, pasiunea pentru rock compun cu o onestitate dureroasă romanul unui adolescent hipersensibil.

O călătorie afectivă de o fidelitate absolută, o explorare proustiană a propriului trecut, o poveste deopotrivă intimă și universală, care pune problema capacității literaturii de a descrie viața, doar viața, în toate aspectele ei.

„... extrem de sincer, Knausgård... vrea să ne introducă în cotidianul vieții, care este uneori vizionar, alteori banal, alteori profund semnificativ, dar, prin forța lucrurilor, absolut obișnuit, pentru că ni se întîmplă pe tot parcursul vieții și tuturor...”  – The New Yorker

„O reușită rară. Nici un scriitor din generația sa nu egalează combinația lui Karl Ove Knausgård de talent, stil, spirit de observație și originalitate...” – Dagens Næringsliv

„Dur și plin de forță precum granitul. Mai real decît realitatea.” – La Repubblica

„Knausgård a rupt barierele romanului autobiografic.“ – Jeffrey Eugenides

*****

Pentru inimă, viața e simplă: bate atîta timp cît poate. Apoi se oprește. Mai devreme sau mai tîrziu, într‑una din zile, această mișcare pulsatorie încetează de la sine, și sîngele începe să se scurgă către cel mai de jos punct al corpului, unde se adună într‑un mic bazin, vizibil din afară ca o pată întunecoasă și moale pe o piele tot mai albă, în vreme ce temperatura corpului scade, membrele înțepenesc și intestinele se golesc. Aceste schimbări din primele ore au loc atît de încet și se derulează cu o asemenea siguranță, încît aproape că poartă ceva ritualic, ca și cum viața ar capitula după reguli bine stabilite, un fel de gentlemen’s agreement, după care se ghidează și reprezentanții morții, de vreme ce așteaptă pînă cînd viața se retrage ca să înceapă invazia noului teritoriu. Dar atunci, aceasta este ireversibilă. Roiurile enorme de bacterii ce încep să se răspîndească spre interiorul corpului nu mai pot fi oprite. Dacă ar fi încercat să pătrundă cu doar cîteva ore mai devreme, ar fi întîmpinat imediat rezistență, dar acum totul este calm în jurul lor, și ele înaintează tot mai adînc în umezeală și întuneric. Ajung la canalele Havers, la criptele Lieberkühn, la insulele Langerhans. Ajung la capsula Bowman în renes, la coloana Clarke în spinalis, la substanța neagră în mesencephalon. Și ajung la inimă. Ea e în continuare intactă, dar lipsită de mișcarea căreia întreaga ei alcătuire îi e menită, avînd ceva ciudat de pustiu, ca o construcție pe care muncitorii au trebuit să o părăsească în grabă, s‑ar putea crede, lăsînd vehiculele nemișcate, strălucind aurii în contrast cu întunericul pădurii, barăcile goale, containerele funicularului atîrnînd încărcate unul după altul în sus pe deal. În clipa în care viața părăsește trupul, el aparține de‑acum morții. Lămpile, valizele, covoarele, clanțele, ferestrele. Pămînturile, dîmburile, pîraiele, munții, norii, cerul. Nimic din toate acestea nu ne este străin. Sîntem în permanență înconjurați de obiecte și fenomene care țin de lumea morții. Totuși, puține lucruri ne stîrnesc un disconfort mai mare ca vederea unui om cuprins de ea, cel puțin dacă e să judecăm după eforturile pe care le depunem pentru a nu lăsa cadavrele la vedere. În spitalele mai mari, nu numai că sînt ascunse în încăperi discrete, inaccesibile, dar și căile de acces către ele sînt ferite, cu lifturi și coridoare proprii la subsol, și, chiar dacă ne‑am rătăci din întîmplare pe acolo, cadavrele purtate pe rotile sînt întotdeauna acoperite. Atunci cînd urmează să fie transportate de la spital, se scot printr‑o ieșire specială și sînt vîrîte în mașini cu geamuri fumurii; în capelă există pentru ele o încăpere separată, fără geamuri; în timpul slujbei de înmormîntare stau în sicrie închise pînă cînd sînt coborîte în pămînt sau arse în cuptor. E greu de imaginat ce scop practic are această procedură. Cadavrele ar putea, de exemplu, să fie transportate, descoperite, pe rotile pe coridoarele spitalului și duse de acolo într‑un taxi normal, fără să prezinte vreun risc pentru cineva. Bătrînul care moare în timpul unui spectacol de cinema poate foarte bine să rămînă așezat în scaun pînă cînd se termină filmul și chiar pe durata următoarei proiecții. Profesorul care face atac de cord în curtea școlii nu trebuie neapărat să fie dus de acolo imediat; nu se întîmplă nimic rău dacă rămîne întins pe jos pînă cînd îngrijitorul are timp să se ocupe de el, chiar dacă asta s‑ar întîmpla abia după‑amiază tîrziu sau spre seară. Dacă o pasăre s‑ar așeza pe el și l‑ar ciuguli, ce importanţă ar mai avea? Ceea ce îl așteaptă în mormînt e oare mai dezirabil doar pentru că e necunoscut? Atîta vreme cît morții nu ne stau în drum, nu e nici un motiv de grabă, ei nu pot muri încă o dată. Mai ales perioadele friguroase de iarnă ar trebui să fie propice în asemenea circumstanțe. Oamenii străzii care îngheață de frig pe bănci și prin ganguri, sinucigașii care se aruncă de pe clădiri înalte și poduri, femeile în vîrstă care cad pe scări, victimele încarcerate în propriile mașini contorsionate, tînărul care cade în lac pe jumătate beat după o seară în oraș, fetița care sfîrșește sub roata unui autobuz – de ce toată această grabă în a‑i îndepărta? Decență? Ce ar putea fi mai decent decît ca tatăl și mama fetiței să o poată vedea acolo, o oră sau două mai tîrziu, întinsă în zăpadă la locul accidentului, cu capul zdrobit și întreg trupul la vedere, cu părul îmbibat de sînge, în geaca de puf imaculată? Deschisă către lume, fără secrete – așa ar fi vrut să rămînă. Dar chiar și această singură oră în zăpadă e de neconceput. Un oraș care nu își ține morții departe de văzul lumii, în care aceștia pot fi zăriți zăcînd pe străzi sau pe alei, în parcuri și în locuri de parcare, nu e un oraș, ci un iad. Că acest iad reflectă condițiile noastre de viață într‑un mod mai realist și esențialmente autentic nu contează. Știm că e așa, dar nu vrem să recunoaştem. Evacuarea morților este așadar o expresie a acestui act colectiv de refulare. Ce anume se refulează nu e, dimpotrivă, deloc ușor de spus. Nu poate fi vorba de moartea în sine, întrucît prezența ei în societate este mult prea frecventă. Numărul de morți menţionați în ziare sau prezentați la știri în fiecare zi variază întru cîtva în funcție de circumstanțe, dar, de la un an la altul, el rămîne relativ constant și, de vreme ce e înșirat pe atîtea canale, este aproape imposibil să ne scape. Și totuși, această moarte nu pare amenințătoare. Dimpotrivă, e ceva ce ne dorim și pentru vederea căruia plătim bucuroși. Dacă mai luăm în considerare și cantitățile enorme de moarte produse de ficțiune, sistemul care ține morții departe de ochii noștri devine și mai greu de înțeles. Dacă nu moartea ca fenomen ne sperie, de unde această jenă față de cadavre? Ea trebuie să însemne fie că există două feluri de moarte, fie că există o contradicție între percepția noastră asupra morții și moartea așa cum se manifestă ea, ceea ce, de fapt, se reduce tot la un singur lucru: esențialul aici este că percepția asupra morții este atît de puternic înrădăcinată în conștiința noastră, încît nu numai că sîntem zguduiți văzînd cum realitatea deviază de la ea, ci și încercăm să ascundem acest fapt prin toate mijloacele. Nu ca rezultat al vreunei forme de deliberare conștientă, așa cum a fost în cazul ritualurilor – de exemplu al înmormîntării, ale cărei conținut și semnificație sînt negociabile în vremurile noastre și astfel au fost mutate din sfera iraționalului în cea a raționalului, din cea a colectivului în cea a individualului –, nu, modul în care ne descotorosim de morți nu a fost niciodată temă de dezbatere, ci mereu doar ceva ce am făcut, pornind dintr‑o necesitate pe care nimeni nu o poate justifica, dar pe care toți o recunosc. Dacă îți moare tatăl afară, în curte, într‑o zi de toamnă cu vînt puternic, îl cari înăuntru dacă poți sau, dacă nu, îl acoperi măcar cu o pătură. Dar acest impuls nu este singurul pe care îl avem în legătură cu morții. La fel de frapant ca ascunderea cadavrelor este faptul că mereu îi ducem în cel mai scurt timp posibil către nivelul de la sol. Un spital care își transportă morții sus, care amplasează sălile de autopsie și morga la etajele superioare ale clădirii este aproape de neimaginat. Morții îi ținem cît mai aproape de pămînt. Același principiu îl aplicăm și agențiilor care se ocupă de ei: o firmă de asigurări poate fără probleme să aibă birourile la etajul al optulea, dar o firmă de pompe funebre nu. Toate firmele de pompe funebre au birourile cît mai aproape de stradă. De ce se întîmplă așa nu e ușor de spus; am putea fi tentați să credem că totul pornește de la o convenție veche care avea un scop cît se poate de practic, și anume că pivnița era rece și de aceea era cel mai potrivit loc pentru a păstra cadavrele, și că acest principiu a fost păstrat pînă în vremurile noastre, cu frigidere și camere frigorifice, dacă nu ar fi gîndul că a duce morții undeva sus în clădiri este, de fapt, împotriva firii, ca și cum înălțimea și moartea se exclud reciproc. De parcă am poseda un fel de instinct htonian, ceva din adîncul nostru care ne îndeamnă să ne ducem morții către pămîntul de unde am venit.

[...]

De unde venea grotescul? Cu doar doi ani în urmă, cînd ne mutaserăm acolo, fusesem un băiat de treisprezece ani cu pielea netedă care nu putea să‑l spună pe „r“, mulțumit peste poate să facă baie, să meargă cu bicicleta și să joace fotbal în noile împrejurimi, unde, deocamdată, nimeni nu mă luase la ochi. Dimpotrivă, în primele zile la școală toți voiau să stea de vorbă cu mine – un elev nou era un fenomen rar acolo –, toți se întrebau, bineînțeles, cine eram și ce știam să fac. După‑amiaza și în weekenduri se întîmpla ca fete tocmai de jos din Hamresanden să vină cu bicicletele ca să mă întîlnească. Jucam o dată fotbal cu Per, Trygve, Tom și William și la un moment dat am văzut că pe drum veneau două fete pe bicicletă – oare ce voiau? Casa noastră era ultima, după ea veneau doar pădure, apoi două ferme, apoi pădure și iarăși pădure. S‑au dat jos de pe biciclete pe deal, s‑au uitat către noi și au dispărut apoi în spatele copacilor. Au coborît din nou cu bicicletele și s‑au oprit să se uite.

– Oare ce vor? spuse Trygve.

– Au venit să‑l vadă pe Karl Ove, zise Per.

– Glumești, spuse Trygve. Doar n‑au venit cu bicicleta tocmai din Hamresanden pentru asta. Sînt totuși peste zece kilometri distanță!

– Pentru ce altceva să fi venit pînă aici sus? În orice caz, nu ca să te vadă pe tine, spuse Per. Tu ai fost dintotdeauna aici.

Stăteam și ne uitam la ele cum își făceau loc prin tufișuri. Una purta o geacă roșie, cealaltă, una albastru‑deschis. Aveau păr bogat.

– Nu, haideți! spuse Trygve. Să jucăm!

Și am continuat să batem mingea pe bucata de pămînt care se întindea înspre rîu și unde tatăl lui Per și al lui Tom construise două porți. Fetele s‑au oprit cînd au ajuns la perdeaua de stuf, la vreo sută de metri de noi. Știam cine erau, nu erau cine știe ce frumoase, așa că le‑am ignorat, și, după ce au stat acolo în stufăriș vreo zece minute, ca un fel de păsări ciudate, s‑au întors și au pedalat spre casă. Cu o altă ocazie, cîteva săptămîni mai tîrziu, trei fete au venit sus la noi în timp ce eram în depozitul mare al fabricii de parchet și lucram. Stivuiam bucăți mici de scînduri pe paleți, în straturi separate prin folii – eram plătiți în acord, și, după ce am învățat să arunc cîte un mănunchi astfel încît să se așeze de la sine una lîngă alta, am făcut ceva bani din asta. Puteam veni și pleca cînd voiam, deseori treceam în drum spre casă după școală și făceam o stivă, mergeam acasă și luam masa, apoi ne întorceam și rămîneam acolo tot restul serii. Eram atît de lacomi după bani încît puteam munci în fiecare seară și în toate weekendurile, dar deseori nu era de lucru, fie pentru că umpluserăm depozitul de stive, fie pentru că muncitorii de la fabrică le făcuseră ei înșiși în timpul programului. Tatăl lui Per lucra la administrație, așa că, fie prin el, fie prin William, al cărui tată era șofer pe camioneta fabricii, venea mesajul salvator: este de lucru. Într‑o astfel de seară, cele trei fete veniră sus în depozit la noi. Și ele locuiau în Hamresanden. De data asta fusesem avertizat: se răspîndise un zvon cum că una dintre fetele din clasa a VII‑a era interesată de mine, și iat‑o acum, mult mai îndrăzneață decît celelalte două, care rămăseseră ca două găini în stufăriș, fiindcă Line – așa o chema – veni drept spre mine și‑și puse brațele pe cadrul din jurul stivei, stătu acolo și mestecă gumă sigură pe ea, uitîndu‑se la ce făceam, în timp ce prietenele ei așteptau în spate. Aflînd că o interesam, mă gîndisem că trebuia să încerc, căci, deși Line era doar în clasa a VII‑a, sora ei era fotomodel și, dacă ea nu era încă, avea să fie frumoasă. Asta spunea toată lumea, că avea să fie frumoasă; asta lăudau toți: potențialul ei. Era slabă și cu picioare lungi, avea păr lung, închis la culoare, și era palidă, cu pomeți înalți și o gură disproporționat de mare. Faptul că avea membrele lungi, ușor lăbărțate mă făcea sceptic. Dar șoldurile erau frumoase. La fel gura și ochii. Tot în defavoarea ei era faptul că nu putea să‑l pronunțe pe „r“ și că avea un aer vag prostesc sau împrăștiat. Era cunoscută pentru asta. Se bucura totuși de popularitate în clasa ei, fetele de acolo voiau să-i fie în preajmă.

– Salut! spuse ea. Am venit să te vizitez. Te bucuri?

– Văd, am spus.

M‑am întors într‑o parte, am pus un mănunchi de scînduri pe antebraț, l-am azvîrlit pe cadru, unde, cu un pocnet, s‑au așezat pe locurile lor, le‑am împins pe cele ieșite în afară și am apucat un alt mănunchi.

– Cît cîștigați pe oră? zise ea.

– În funcție de cît lucrăm, am spus. Primim douăzeci de coroane pentru o stivă dublă, patruzeci pentru una cvadruplă.

– A ha, spuse ea.

Per și Trygve, care învățau într‑o clasă paralelă cu ea și care în repetate rînduri le criticaseră pe Line și gașca ei, erau la cîțiva metri de noi și lucrau. Îmi trecu prin minte că semănau cu niște pitici: stăteau, mici de înălțime, aplecați în față, îndîrjiți, în mijlocul depozitului enorm, cu paleți pînă în tavan pe toate laturile, și munceau.

– Îți place de mine? zise ea.

– Îmi place, de ce să nu‑mi placă? am spus.

Cînd o văzusem intrînd pe poartă, mă hotărîsem să încerc, dar acum, cînd ea stătea acolo și drumul mi‑era deschis, nu reușeam totuși să fac pasul necesar. Nu știu cum, dar mi‑am dat seama că era cu mult mai sofisticată decît mine. OK, poate puțin neroadă, dar sofisticată. Și‑mi era greu să fac față acestei sofisticări.

– Îmi place de tine, spuse ea. Dar asta probabil ai auzit deja.

M‑am aplecat în față și am îndreptat o folie, neașteptat de roșu la față.

– Nu, am spus.

Apoi ea nu mai zise nimic o vreme, stătu doar acolo lîngă cadru mestecînd gumă. Prietenele ei păreau că își pierduseră răbdarea lîngă stiva de scînduri. Pînă la urmă se ridică.

– Bine deci, spuse ea răsucindu‑se și plecă.

Că pierdusem ocazia nu era atît de grav, mai rău era felul în care se întîmplase, faptul că nu fusesem în stare să duc treaba la capăt, să trec de ultimul pod. Iar cînd interesul față de mine s‑a stins, n‑am mai primit nimic pe tavă. Dimpotrivă, încet‑încet au reapărut vechile păreri. Bănuiam că erau pe aproape, le auzisem reverberațiile, chiar dacă nu exista vreo legătură între cele două orașe în care locuisem. Încă din prima zi de școală pusesem ochii pe o fată: se numea Inger, avea ochi mici, frumoși, un ten de nuanță mai închisă, nas mic de copil, care‑i întrerupea liniile lungi și rotunjite ale feței și care transmitea un fel de răceală, cu excepția momentelor cînd zîmbea. Avea un zîmbet liniștitor și blînd pe care îl admiram și îl găseam extrem de atrăgător, atît pentru că nu mi se adresa mie sau altora de seama mea, ci ținea de cele mai intime părți ale ființei ei, la care doar ea și prietenii ei aveau acces, cît și pentru că atunci buza ei superioară se răsucea puțin. Era în clasa de sub noi și, pe parcursul celor doi ani în care am fost elev la școala aceea, n‑am schimbat niciodată o vorbă cu ea. Am fost în schimb prieten cu verișoara ei, Susanne, care era în clasa paralelă cu a mea și locuia într‑o casă de pe cealaltă parte a rîului. Avea nasul ascuțit, gura mică și dinții din față cam ca de iepure, dar sînii îi erau rotunjiți și frumoși, șoldurile exact de lățimea potrivită, iar ochii provocatori, ca și cum ar fi fost întotdeauna siguri de ceea ce voiau. Iar ceea ce voiau de multe ori era să se compare cu alții. În timp ce Inger, în condiția ei inaccesibilă, era plină de secrete și mister, iar puterea ei de atracție consta aproape exclusiv în ceea ce nu știam, ci doar bănuiam sau visam, Susanne era ca și mine, mai pe același calapod. Cu ea aveam mai puțin de pierdut, mai puțin de temut, dar și mai puțin de cîștigat. Aveam paisprezece ani, ea avea cincisprezece, și, în decurs în cîteva zile, ne‑am apropiat unul de altul, așa cum se întîmplă la vîrsta aceea. [...]