Avanpremieră editorială: Linia frumuseţii

Dilema veche vă prezintă în avanpremieră un fragment din romanul Linia frumuseţii de Alan Hollinghurst, aflat în curs de apariţie la Editura Litera, în traducerea Marianei Piroteală.

Este vara anului 1983, iar tînărul Nick Guest, un inocent în chestiuni legate de politică și de bani, se mută într-o cameră la mansardă în casa familiei Fedden din Notting Hill: Gerald, un parlamentar conservator, soția lui, Rachel, și copiii lor, Toby și Catherine. Odată cu trecerea anilor, Nick este atras în lumea strălucitoare a familiei Fedden, urmărindu-și, în același timp, propria obsesie legată de frumusețe – un premiu la fel de irezistibil pentru el pe cît sînt puterea și bogăția pentru prietenii săi. O aventură timpurie cu un tînăr funcționar de culoare îi oferă prima experiență sexuală, însă o legătură ulterioară, cu un frumos milionar, va fi cea care va aduce în discuție fanteziile și problemele unui deceniu nemilos. Cîștigător al Premiului Man Booker, Linia frumuseții este un roman despre diferențele de clasă, opțiuni politice și sexualitate în Marea Britanie a anilor ’80. 
„Aproape incredibil de bine scris… Ca să combini cocaina, adulterul, homosexualitatea și pe Margaret Thatcher într-un roman serios e nevoie de o pricepere desăvîrșită, iar Hollinghurst a dovedit că o are. În felul său impresionant și extrem de contemporan, romanul este tragic. Dar este și amuzant… Simțul ambiguității al lui Hollinghurst este extrem de precis, dar mai mult de atît, pare desprins din viață.” (Spectator)

***

Cartea lui Peter Crowther despre alegeri era deja în librării. Se numea Majoritate zdrobitoare!, și spiritualul vînzător de la Dillon’s sugerase acest lucru prin aranjarea vitrinei. Imaginea aurie și palidă a triumfătorului prim-ministru se repezea spre client ca un val scînteietor. Nick se opri pe stradă și apoi intră să studieze un exemplar. Îl întîlnise o dată pe Peter Crowther și auzise că fusese descris drept un scîrța-scîrța, dar și drept un „analist caustic“: zîmbetul în colțul gurii, pe care îl afișa în timp ce întorcea paginile, îi ascundea nedumerirea, căci nu știa care descriere era mai aproape de adevăr. Era ceva neprofesionist în viteza cu care fusese publicată, la numai două luni după eveniment, dar, desigur, și în scriitura în sine. Tonul caustic al cărții părea rezervat eforturilor opoziției. Nick privi cu atenție fotografiile, dar Gerald apărea numai în una: o fotografie de grup cu „Cei 101 noi membri conservatori ai Parlamentului“, în care fusese destul de isteț, sau de iute, ca să se așeze în primul rînd. Stătea zîmbitor și privea de parcă în mintea lui aceea era deja banca din față. Zîmbetul, gulerul alb purtat la cămașa închisă la culoare, batista nescrobită din buzunarul de la piept aveau să fie, cu siguranță, celebre cînd băieții din rîndurile din spate nu aveau să mai fie decît rînjete și încruntături date uitării. Cu toate acestea, era menționat doar de două ori în text – ca fiind un „bon viveur“ și unul din „restrînsa minoritate“ de parlamentari conservatori care trecuseră, „asemenea lui Gerald Fedden, noul membru al Parlamentului din partea circumscripției Barwick“, prin școli private și pe la Oxbridge. Nick ridică din umeri și ieși din librărie; însă, ajuns pe stradă, simți o undă întîrziată de mîndrie, deoarece văzuse într-o carte publicată un om pe care îl cunoștea.

Avea o întîlnire „pe nevăzute“ în seara aceea la opt, iar torida zi de august era o licărire de emoții, cu mici interludii răcoroase de visare lascivă. Întîlnirea nu era complet „pe nevăzute“, ci doar „pe întrevăzute“, după cum spusese Catherine Fedden cînd Nick îi arătase fotografia și scrisoarea. Lui Catherine părea să-i placă aspectul bărbatului, pe nume Leo, despre care spusese că este exact genul ei; dar scrisul lui îi dădea o stare de agitație. Era deopotrivă elaborat și năvalnic. Catherine avea un volum broșat, intitulat Grafologia: Cum ne influențează mintea scrisul, care îi lansa tot felul de avertismente în legătură cu tendințele și refulările oamenilor („Artist sau Nebun?“, „Drăguț sau Brută?“)

– Toate liniile astea prelungite, dragă…, spunea ea. Sesizez multă mîndrie de sine.

Stătuseră din nou cu buzele țuguiate deasupra pătrățelului de hîrtie de scris ieftină, albastră.

– Ești sigură că asta nu înseamnă doar un libido sălbatic? întrebase Nick.

Dar ea părea să creadă că nu era asta. Nick fusese entuziasmat, chiar emoționat, că primise această scrisoare de la un străin; dar era drept că textul în sine nu-i crease prea multe așteptări. „Nick – OK! Referitor la scrisoarea ta, lucrez la Personal (Londra, cartierul Brent). Putem să ne întîlnim, să discutăm despre Pasiuni și Ambiții. Cînd? Unde?“ – și apoi enormul și excesivul L de la Leo, care ajungea pînă la jumătatea paginii.

Nick se mutase în casa mare și albă din Notting Hill a familiei Fedden cu cîteva săptămîni în urmă. Camera lui era la mansardă, încă vizibil zona copiilor, în care domnea în continuare atmosfera de secrete și revolte adolescentine. Cuibușorul ordonat al lui Toby era în capătul scărilor, camera lui Nick dădea pe palierul luminat de o lucarnă, iar a lui Catherine era la capătul celălalt; Nick nu avea frați și surori, dar se putea considera rătăcitul frate mijlociu. Toby îl adusese aici pe Nick, cu prilejul vacanțelor anterioare, în timpul „escapadelor“ sale londoneze, lungile și palpitantele evadări din sînul mult mai puțin fascinantei sale familii, și Toby era cel a cărui prezență sumar îmbrăcată încă bîntuia culoarul de la mansardă. Poate că Toby însuși nu știuse niciodată de ce el și Nick erau prieteni, dar acceptase de bunăvoie evidența acestui fapt. În lunile de după Oxford, rareori îl găseai acolo pe Toby, dar li-l lăsase moștenire pe Nick surorii lui mai mici și primitorilor lor părinți. Era un prieten de familie; și ceva le inspira încredere, o seriozitate, un anume rafinament timid, ceea ce lui Nick nu-i era așa de evident, dar care ajutase familia în luarea deciziei de a-l accepta drept chiriaș. Cînd Gerald cîștigase alegerile în circumscripția Barwick, de unde era Nick, aranjamentul fusese primit cu veselie, căci părea să aibă logica poeziei, a destinului.

Gerald și Rachel erau încă în Franța, iar Nick constată că aproape îl irita întoarcerea lor la sfîrșitul lunii. Menajera venea devreme în fiecare dimineață ca să pregătească mîncarea pentru ziua aceea, iar secretara lui Gerald, cu ochelarii de soare pe cap, trecea ca să se ocupe de impresionantul volum de corespondență. Grădinarul își anunța venirea prin mugetul mașinii de tuns iarba, care pătrundea pe fereastra deschisă. Domnul Duke, omul bun la toate (Alteța Sa, cum îl striga familia), meșterea cîte ceva. Iar Nick locuia acolo și aproape că se simțea stăpîn. Îi plăcea să vină în Kensington Park Gardens pe înserat, cînd strada lată, fără copaci, era inundată de soare, iar cele două terase albe se scrutau cu îngăduința plictisită a unor vecini bogați. Îi plăcea la nebunie să intre nestingherit pe ușa verde cu trei zăvoare de la intrare și s-o încuie iar în urma lui, să simtă siguranța tăcută a casei, în timp ce se uita în sufrageria cu pereți roșii sau cînd urca scările spre salonul dublu și-și continua urcarea pe lîngă ușile întredeschise ale dormitoarelor albe. Primul rînd de scări, care dădea spre hol, era din piatră; etajele superioare aveau scîrțîitul misterios al stejarului. Se vedea conducînd pe cineva pe ele, arătîndu-i casa unui nou prieten, poate lui Leo, de parcă aceasta i-ar fi aparținut în realitate, sau avea să-i aparțină într-o bună zi: tablourile, porțelanurile, mobilierul franțuzesc cu forme arcuite, așa de diferite de cele cu care crescuse el. Îl însoțeau reflexiile lemnului lustruit și închis la culoare, stinse ca ale umbrelor. Profitase de ocazie și explorase întreaga casă, de la dulapurile în formă de trapez din mansardă și pînă la debaraua de la subsol, el însuși un muzeu imprecis, pe care Gerald îl botezase le trou de gloire. Deasupra șemineului din salon era un tablou de Guardi, un capriccio care înfățișa Veneția, cu o ramă rococo aurită; pe peretele opus, erau două oglinzi mari tot cu rame aurite. Asemenea eroului său, Henry James, Nick simțea că poate „îndura mult auriu“.

Uneori se întorcea Toby, și atunci salonul era invadat de o muzică asurzitoare; sau era în biroul tatălui său din partea din spate a casei, dădea telefoane în străinătate și bea un gin cu apă tonică – toate acestea nu din dorința de a-și sfida părinții, ci din cuvenita imitare a libertăților pe care chiar aceștia și le luau în casă. Ieșea în grădină, își scotea nerăbdător cămașa, se tolănea pe șezlong și citea paginile de sport din The Telegraph. Nick îl vedea de la balcon și cobora la el, gîfîind ușor, pentru că știa că lui Toby îi plăcea să-și expună trupul de canotor. Era necomplicata binefacere a frumuseții. Beau o bere, și Toby întreba:

– Soră-mea e bine? Sper că nu e prea nebună.

Iar Nick răspundea:

– E bine, e bine, ferindu-și ochii de soarele la asfințit al lunii august și transmițîndu-i liniște prin zîmbetul său, pe lîngă alte sentimente nebănuite.

Dispoziția schimbătoare a lui Catherine era pentru Nick o parte semnificativă din mitologia casei. Toby îi vorbise despre ea într-o seară la facultate, un gest de încredere, în timp ce stăteau pe o bancă pe malul lacului.

– E destul de volatilă, înțelegi? spusese el, impresionat în sinea lui de cuvîntul pe care îl alesese. Mda, are toanele ei. Lui Nick i se părea că toată casa, așa cum și-o imagina deocamdată, căpăta lumina și penumbra toanelor, iar traiul acolo era dominat de emoție, cum era aerul de la Oxford de mirosul apei lacului. Știi, mai demult își cresta pielea de pe mîini cu o lamă. Toby tresări și încuviință din cap. Slavă Domnului că a depășit faza asta.

Părea ceva mai grav decît o simplă toană, iar cînd o cunoscuse, Nick se trezise că se uită încordat la mîinile ei. Pe un braț avea niște linii paralele, lungi de cîțiva centimetri, iar pe celălalt, un model din cicatrici în unghi drept, pe care nu puteai evita să le privești ca pe niște litere; poate încercase să scrie „Elle“. Dar erau de mult vindecate, mărturia unui lucru care altfel ar fi fost dat uitării; uneori își trecea absentă degetul peste ele.

– Trebuie să avem grijă de pisicuța Cat, așa se exprimase Gerald înainte de plecarea lor, sugerînd astfel că sarcina era simplă, dar că în același timp era nevoie de responsabilitate.

Era casa lui Catherine, dar Nick era stăpînul. Se instalase emoționată acolo, de parcă ea, nu Nick, ar fi fost chiriașul. O uimea dragostea lui față de spațiile pompoase și lua în zeflemea atașamentul cunoscătorului pe care îl arăta față de picturi și mobilier.

– Ești un snob, spunea ea cu un rîs provocator.

Venind din partea familiei pe care era bănuit că o privește cu snobism, aceste cuvinte îi puneau o problemă.

– Nu chiar, răspunsese Nick, de parcă o mică încuviințare era cea mai bună negare. Pur și simplu îmi plac lucrurile frumoase.

Catherine se uitase amuzată împrejur, de parcă ar fi privit un morman de vechituri. În absența părinților, pornirile ei erau de o transgresivitate timidă și, mai cu seamă, o manifesta fumînd și invitînd necunoscuți acasă. Într-o seară, Nick se întoarse și o găsi bînd în bucătărie cu un șofer de taxi bătrîn, de culoare, și spunîndu-i acestuia pentru ce sume erau asigurate lucrurile din casă.

La nouăsprezece ani avea deja o panoplie de iubiți cărora le dăduse papucii, fiecare dintre ei posesor al unui epitet denigrator, uneori singurul nume pe care li-l cunoștea Nick: „Lăței“, „Rufe necălcate“ sau „Controlorul de cantitate“. Mulți dintre ei aproape că păreau aleși special pentru că erau inacceptabili în Kensington Park Gardens: un galez de vreo patruzeci de ani cu aspect de vagabond, pe care îl cunoscuse la Notting Hill Record Exchange; un punker frumos cu „Fut“ tatuat pe ceafă; un rastafarian de prin apropiere care mormăia profetic despre Babilon și pieirea lui Thatcher. Alții erau studenți de la școli private și tineri profesioniști spilcuiți, aflați în plin avînt în marasmul thatcherian. Catherine era fragilă, dar iresponsabilă cu corpul ei; ceea ce le-o făcea atrăgătoare băieților deseori îi și punea pe fugă. În naivitatea lui nemărturisită, Nick încerca un anume respect față de experiența ei în materie de bărbați: atîtea eșecuri presupuneau că înainte trebuie să fi avut un număr mare de succese. Nu putea judeca niciodată cît de atrăgătoare era. În cazul ei, combinația genetică dintre doi părinți arătoși avusese drept rezultat altceva decît frumusețea apatică a lui Toby: gura mare a lui Gerald, care inspira încredere, fusese înghesuită cu stîngăcie în ovalul fin al feței lui Rachel. Gura era întotdeauna cea care îi trăda sentimentele lui Catherine.

Adora satira și se pricepea să imite voci. Cînd se îmbăta cu Nick, își imita familia stîrnindu-i hohote, așa că, în mod straniu, aceștia păreau să nu fi plecat de acasă. Gerald, cu vocea lui bubuitoare și glumeață, cu înclinația lui spre tot ce e splendid, cu aforismele lui preferate din seria de cărți cu Alice. „Zău așa, Catherine“, protesta Catherine, „tu poți să scoți din balamale și o stridie.“ Sau: „Mai ții minte ramurile aritmeticii, Nick? Ambiția, Abaterea Atenției, Urîțificarea și Zeflemisirea…?“ Nick se prindea și el în joc, dar avea sentimentul că este lipsit de maniere și perfid. Stilul lui Rachel, deopotrivă aristocratic și de o stranietate distantă, îl atrăgea mai mult. Pronunța cuvîntul „grup“ aproape nemțește, sugerînd că ea nu avea să facă niciodată parte din așa ceva; iar „filistin“, pronunțat franțuzește, părea să-i desemneze
pe toți aceia care îl pronunțau diferit. Nick încercă cu Catherine, care rîse, dar poate nu era prea impresionată. Pe Toby nu se deranja să-l imite; ce-i drept, era greu de „redat“. Însă o imita cu succes pe nașa ei, ducesa de Flintshire, care, asemenea modestei Sharon Feingold, fusese cea mai bună prietenă a lui Rachel la școala Cranborne Chase și a cărei prezență în viața lor dădea și mai multă malițiozitate zeflemelei la adresa domnului Duke, omul bun la toate. Ducele cu care se căsătorise Sharon avea scolioză și un castel în ruină, iar averea cîștigată din afacerea cu oțet a familiei Feingold picase tocmai bine. Nick nu o întîlnise încă pe ducesă, dar, după cum o înfățișase Catherine ca pe o sfîrlează socială zănatică, simțea că deja o cunoscuse, fiind însă scutit de anxietatea aferentă.

Nick nu-i spusese niciodată lui Catherine că era îndrăgostit de fratele ei. Îi era teamă să n-o umfle rîsul. Dar vorbeau mult despre Leo, în săptămîna de așteptare, o săptămînă care acum se tîra, acum o lua la galop. Nu aveau prea multe date, dar suficiente pentru ca două imaginații zglobii să poată alcătui un personaj din ele: scrisoarea albastru-pal, cu liniile ambigue; vocea, pe care numai Nick i-o auzise cu prilejul veselei pălăvrăgeli pompoase, în cursul căreia își puseseră la punct planurile și care era neutră, londoneză, nu în mod evident de bărbat de culoare, deși sesizase în ea o ironie și o resemnare aparte; și fotografia color, ce arăta că, deși Leo nu era așa de arătos cum pretindea el, totuși merita privit. Stătea pe o bancă din parc, vizibil de la talie în sus, lăsat pe spate – era greu de spus ce înălțime avea. Purta o geacă de aviator închisă la culoare și privea în depărtare cu o grimasă, care părea să-i aștearnă o umbră peste trăsături sau dădea impresia că o umbră se ridică dintre ele. În spatele lui se vedea cadrul gri-argintiu al unei biciclete de curse sprijinite de bancă.

Conținutul anunțului inițial („Bărbat negru, peste 25 de ani, foarte arătos, interesat de cinema, muzică, politică, caută tip inteligent, cu preocupări similare 18–40 de ani“) fusese șters într-o oarecare măsură de visarea de mai tîrziu a lui Nick și de premonițiile lui Catherine, care îl afundaseră și mai mult pe Leo în lumea sexului stînjenitor și a duplicității, mult mai familiară lui Catherine. Uneori, Nick trebuia să-și amintească sieși că el, nu Catherine, avea întîlnire cu Leo. În timp ce se grăbea spre casă în seara aceea, studie din nou cerințele. Nu-și putea alunga sentimentul că nu se va ridica la standardele noului său iubit. Era inteligent, tocmai își terminase cu brio studiile la Universitatea Oxford, dar oamenii se refereau la lucruri așa de diferite cînd vorbeau de muzică și politică. Faptul că îi cunoștea pe cei din familia Fedden îi oferea un avantaj. Intervalul generos de vîrstă îl liniștea. El avea doar douăzeci de ani, dar chiar și dacă ar fi avut dublu, Leo tot l-ar fi dorit. De fapt, poate avea să stea cu Leo douăzeci de ani: aceasta părea promisiunea cifrată a anunțului.