Avanpremieră editorială: „Îi urăsc, mă!“: O antologie a pamfletului

Dilema veche vă prezintă în avanpremieră un fragment din volumul „Îi urăsc, mă!“: O antologie a pamfletului: De la cronicarii munteni la Pamfil Şeicaru, de Magda Răduţă (editor), aflat în curs de apariţie la Editura Humanitas.

Majoritatea pamfletelor antologate aici sînt texte care au intrat în literatură din gazetărie, purtîndu-şi în egală măsură actualitatea şi indignarea care îmbracă forma unei violenţe verbale dezlănţuite (şi uneori insuportabile – numai că pentru pamflet norma e insuportabilul). Citite în înşiruirea lor cronologică, pamfletele aduc la lumină şiruri vechi şi lungi de strîmbătăţi. E imaginea, cu totul întunecată, a unor vinovăţii pe care pamfletarii le denunţă neobosit, în invective spumegate, de aproape două secole.

 „În lunga sa istorie, începînd cu satirele antice şi cu oratoria de tribună, pamfletul e, covîrşitor, un discurs social al înfruntării: o probă a actualităţii, un denunţ al relei alcătuiri din lumea prezentului, un protest direct, public şi vehement. E născut din indignarea în faţa nedreptăţilor şi nu se dă înapoi de la nimic, riscînd totul ca să le demaşte. Singur martor, şi încă neputincios, al iremediabilului dezastru, pamfletarul nu poate fi altfel decît atroce şi spumegat. El stă singur în „colţul adevărului“, neascultat de nimeni, şi cu atît mai vehement cu cît dezastrul e mai întins.” – Magda Răduţă

„Magda Răduţă îşi începe antologia cu un capitol dedicat cronicarilor munteni şi se opreşte la Pamfil Şeicaru. Ea scrie cîte un text de familiarizare la fiecare început de capitol şi arată felul în care a evoluat şi s-a rafinat acest subgen, de la descriptivismul arhaizant al unui Stoica Ludescu sau Ionică Tăutu la sarcasmul şi peniţa caustică a interbelicilor.

Scrisul Magdei Răduţă e variat, expresiv şi răsplătitor. Avem de-a face, în mod evident, nu doar cu un om pasionat de obiectul cercetării, ci şi cu un stilist. Ea nu oferă cititorilor profilul unui filolog pedant şi dornic să epateze, ci rezultatul unei munci aşezate, duse la capăt cu lumină pe chip. Un cercetător care scrie despre floretiştii cuvîntului are la rîndul său floreta la brîu.” – Radu Paraschivescu

Vitriol şi cerneală violetă: I.L. Caragiale

Dacă în cazul pamfletelor eminesciene genurile gazetăreşti sînt oricum mai bine precizate decît la predecesorii săi, o situaţie cu totul nouă întîlnim în opera publicistică a lui I.L. Caragiale. Pamfletul pare să se răspîndească inegal peste tot în articolele sale de opinie; tot ce scrie Caragiale la gazetă are un „aer de familie“ pamfletar, un loc difuz în care se întîlnesc ironia, intertextul, prelucrarea parodică, caricatura muşcătoare şi marele surîs superior-maliţios al pamfletarului ce îşi contemplă victima. Mica dificultate legată de publicistica lui Caragiale aici se află: în greutatea de a selecta un pamflet „pur“ din multitudinea de hibrizi pamfletari pe care îi includ articolele apărute nu doar în gazetele umoristice la care scrie de timpuriu sau în cele girate de el însuşi (precum Moftul român, Claponul ori Ghimpele), ci şi în publicaţii „de ţinută“, precum Voinţa naţională sau Constituţionalul.

Cu grade variabile de violenţă a limbajului, cu prelucrări mai mult sau mai puţin vizibile de clişee jurnalistice şi cu suprapuneri de registre stilistice, articolele cu aer pamfletar ale lui Caragiale sînt greu de ordonat în categorii. Sînt articole politice în care pata pamfletară se întinde şi arde tot, ca vitrionul englezesc (modelul 1907. Din primăvară pînă-n toamnă), sînt altele mimat grave, uneori dramatizate pentru a părea şi mai dramatice, dar care lasă să se întrevadă subtextul comicăriei gratuite de teatru de marionete („momentul“ – în care se parodiază clişeul jurnalismului de senzaţie: Varietăţi literare. Canard-răţoi). Şi mai există şi categoria mixtă, jumătate vitriol, jumătate cerneală violetă, din care ar putea face parte, la rigoare, Toxin şi toxice sau Caradale şi budalale, elaborate scene de gen, cuplate dialogal şi lucrate atent pentru dezvăluirea modului ilogic în care e alcătuită lumea despre care se vorbeşte – lumea politicii, în general.

Într-un asemenea peisaj difuz, în care apartenenţa la genul pamfletar e greu de probat şi încă şi mai greu de exemplificat, alegem să evidenţiem o singură trăsătură care pare că dă coeziune ansamblului: prelucrarea clişeului obiectivităţii jurnalistice. Pamfletele sui generis ale lui Caragiale mimează fericit obiectivitatea, însumînd toate elementele recognoscibile ale genului: clasificări, caracteristici, detalii infime ale scenelor. Caradalele sînt într-un fel, budalalele altminteri, cu enumerări ramificate de diferenţe specifice; schiţa de monument al lui Brătianu se desfăşoară amănunţit în text, într-o descriere lungă care o apropie de statuile vivante; gazetarul se înfăţişează şi pe sine, în rol de martor (fals omniscient, niciodată tăcut).

Din maniera în care prelucrează clişeul obiectivităţii se mai vede ceva: Caragiale lucrează cu o concreteţe a ficţiunii care depăşeşte cu mult cealaltă concreteţe, a faptelor (obligaţia oricărui articol de gazetă de a se raporta la eveniment). Pentru articolele infuzate de pamflet, evenimenţialul e deja învechit (în Reacţiunea, de pildă, abia în ultimul paragraf cititorul, plimbat printr-o lungă poveste din copilărie, află că există o actualitate, şi ea de „zilele trecute“); în schimb, ceea ce e mereu în centru e un episod ficţional foarte concret, foarte material, lucrat dinamic, în realism autentic: idealiştii boieri ai liberalismului vînzîndu-şi entuziaşti moşiile spre propăşirea patriei, grupul statuar al celor patru Colectivităţi, ministrul Sturdza în cabinet, însemnînd pedant „note şi observaţiuni statistice“, sau în trăsură, gonind spre Mitropolie. Episoadele acestea trec înaintea oricărui faptic imediat, din ele gazetarul obţinînd mai mult – şi altceva – decît o şarjă directă la figura adversarului politic. Caragiale obţine imediat ceea ce pamfletul va ajunge să cîştige abia cu Arghezi.

I.L. Caragiale, O lichea

[fragment]

Leki, sau lichea, însemnează pe turceşte pată; cu deosebire, pată de care nu te poţi scăpa, pată neştearsă. În limba românească, cuvîntul a trecut în accepţie figurată: lichea va să zică o secătură care, dacă ţi-a căzut în spinare, se ţine de tine mai rău ca scaiul, şi de care nu te mai poţi scăpa decît prin mijloace violente. Să-i dai cu piciorul de sute de ori, să-l batjocoreşti, să-l scuipi, şi încă n-ai să scapi de gudurăturile lui greţoase, pînă nu te-i hotărî să-i dai brînci într-un canal, ca să te cotoroseşti de el. Să mă ferească Dumnezeu a întrebuinţa cuvîntul acesta în accepţia alterată pe care o are în limba noastră; îl voi întrebuinţa numai şi numai în înţelesul propriu, pe care-l are în limba originară.

Carevasăzică, să nu mai încapă vorbă: lichea însemnează pată, peste putinţă de scos. În acest sens propriu zic dar: teribilă lichea e d. Sturdza!…

În toamna anului 1895, după ce se lipise de tricolorul român ce fîlfîia în capul haidamacilor, pe stradă, în chestia naţională; după ce mînjise chiar simbolul adîncii dureri şi al înaltului respect ce trebuie să ni-l inspire moartea, lipindu-se pe steagurile negre de la Clubul colectiviştilor, cînd cu sfîrşitul nenorocitului zbir electoral Meschiu – deodată, licheaua apare pe pagina întîia a Monitorului, ca prezident al Consiliului.

Să nu uit a spune că licheaua, cu o zi înainte, după ce depune la Palat jurămîntul, zice Suveranului: „Sire, plec de aci tocmai la Mitropolie. Nu vreau să pun mîna pe afacerea publică pînă să nu cer iertare Mitropolitului Ghenadie că l-am mînjit odinioară. Mă duc să-l rog să-mi dea binecuvîntarea lui arhipăstorească spre a mă insufla de la Duhul Sfînt, ca să pot duce cu tărie înalta sarcină ce Maiestatea Voastră mi-a încredinţat!…“

S-a pus în birjă şi a mers în goana cailor la Mitropolie… Acolo a suit scările în genunchi, şi încet-încet, strîmbîndu-se şi miorlăindu-se, a apucat pe bietul Ghenadie, care se retrăgea de frică şi de scîrbă de-a-ndaratelea, şi i-a sărutat pulpana anteriului. S-a lipit licheaua de anteriu aşa de bine, că n-a mai putut s-o spele nici afurisenia, pînă cînd n-a venit Lascăr Catargiu şi i-a zis lui Ghenadie: „Înalt prea sfinte părinte, ascultă-mă pe mine: ce mai încoace şi încolo? De licheaua asta nu te mai speli, fără să faci o mare jertfă… Ia anteriul de Mitropolit şi aruncă-l departe, cu lichea cu tot!“

Şi numai aşa s-a putut scăpa Ghenadie de lichea, aruncînd-o în obrazul Colectivităţii. Dar, cît e Colectivitatea de neobicinuită cu lucru curat, a avut şi ea un moment de dezgust: a luat şi ea mantaua cu licheaua şi a aruncat-o la negre, în coşul cu rufele murdare; şi, fiindcă rufele murdare

trebuiesc spălate în familie, cu mai multă sau mai puţină discreţie, a fost chemat din familia colectivistă d. Aurelian, marele cultivator de spanac, sămînţă de la ’48, şi însărcinat să spele murdăria. Celebrul agronom a frecat-o băbeşte cu rădăcină de ciulin multă vreme, a frecat-o şi iar a frecat-o fără succes, pînă cînd a dat în genunchi de oboseală.

L-a biruit licheaua!