Avanpremieră editorială: Gastarbeiter

Dilema veche vă prezintă în avanpremieră un fragment din Gastarbeiter, de Mihai Buzea, în curs de apariţie la editura Polirom, colecţia „Ego. Proza”.

Într-un moment prost pentru jurnalismul românesc, ziaristul Mihai Buzea primeşte o ofertă tentantă de la prietenul Moş: să plece la muncă în Londra, ca arborist, pe bani buni. Nu stă prea mult pe gînduri şi la începutul lui 2014 îşi începe cariera de gastarbeiter. Ceea ce iniţial era ofertant ca teme de articole pentru revista la care lucra s-a transformat încet în subiectul romanului-reportaj Gastarbeiter. Începător cu două mîini stîngi, prost echipat, mai mult un încurcă-lume, Mihai avea un mare avantaj: era singurul din echipă care ştia engleză, ba mai mult, s-a dovedit că, din vorbe, reuşea să-şi scoată oamenii din probleme. Treptat, a ajuns să cîştige respectul colegilor de muncă, al şefilor, fie ei englezi sau români, şi chiar al unor funcţionari londonezi. Pînă acolo însă, drumul e plin de peripeţii, de intrigi la muncă şi la cazare, de deplasări prin locuri rar călcate de alţi români în Londra, cu ocoluri prin Franţa, Hawaii, Sankt-Petersburg şi Buhuşi.

Gastarbeiter este o carte emoţionantă, scrisă cu mult umor, despre lumea nevăzută a celor plecaţi la muncă peste hotare.

*****

Bog ne aşteptase pe noi, cu oamenii ăia, autorităţile, ce‑or fi fost, terminase de vorbit, stăteau şi ei acolo să vadă că înţelegem ce‑avem de făcut şi că ne‑apucăm de treabă. Ne‑a pus în temă: canalul Kennet‑Avon era alimentat de ambele rîuri, şi de Kennet, şi de Avon, şi‑acum rîurile astea se umflaseră de la ruperea de nori de peste noapte şi le crescuse debitul în asemenea hal, încît canalul nu mai era „canal“, adică apă stătătoare, devenise şi el un rîu şi încă unul turbat bine. În amonte scosese din rădăcini copacii de pe ţărm, iar aici, aproape de locul unde eram noi, doborîse nişte copaci foarte mari, care căzuseră de‑a latul canalului şi îi prinseseră în coroane pe toţi cei aduşi de ape. Se formase un fel de baraj care se mărea cu fiecare minut, pe măsură ce din sus veneau alte şi alte răgălii. Trebuia să îmbucătăţim copacii căzuţi, să tragem bucăţile la mal şi să scoatem cu cîrligele tot ce li se prinsese în crăci.

Ne‑am dus să vedem locul faptei, pe măsură ce Bog vorbea; era lîngă pod, puţin mai încolo, în susul apei. Dacă „barajul“ ceda, toată vegetaţia aia, lemn şi cetină, ar fi lovit podul şi l‑ar fi scos din circuit şi dacă nu‑l fisura cîtuşi de puţin: cum să mai treacă maşinile?

Veniseră şi ceilalţi între timp, o întreagă motorcadă de vanuri, arăta bine, pe forţă, oamenii legii au dat mîna cu Bog şi‑au plecat mulţumiţi, le‑a plăcut desfăşurarea. Mie nu‑mi plăcea deloc, că ştiam că toţi băuseră sîmbătă seara, în frunte cu mine, nimic de zis, dar nici cu briţii nu mi‑era ruşine, erau răguşiţi, palizi şi nesiguri pe picioare. Bog a făcut cu ei două‑trei glume pe care nu le‑am înţeles, n‑a rîs nimeni. Nu era de rîs. Bog a dat mîna pe rînd cu noi toţi, briţi şi români, apoi s‑a suit în maşină şi‑a plecat. Ramon a preluat comanda:

– Domnu’ Walter, dumneavoastră cu Doubleday şi cu Fleur veniţi cu mine. Voi ăştia, zice către „băieţii ceilalţi“, luaţi bucata dintre domnu’ Walter şi ăştia ai lui Moş. Restul echipelor în josul canalului, fiecare echipă ia cîte‑o bucată, să n‑aud discuţii. A‑nţeles?

– Ce te uiţi aşa, Moldo? rîde Rack, luîndu‑şi sculele. Nu mai ştii să cari bidonul?

Într‑adevăr, mă uitam ca un tîmpit: unde naiba se duceau? Nu vorbise Bog foarte clar, să eliberăm „dopul“ de pe canalul care se făcuse Dunăre? Ce „bucată“ să ia celelalte echipe?

Cît m‑am coit eu degeaba, încercînd să pricep ceva, m‑am trezit singur, lîngă vanul nostru, cu barca de fibră plină cu toate sculele pe care nu le putuseră căra ei, adică Rack, Mario şi frate‑său, căruia o să‑i zic şi eu tot Gloomy, că altfel mă‑ncurc; oricum, „Giani“ nu‑i zicea nimeni, în afară de Mario.

– Eu ce fac?

– Tu tîrîi barca aia! Aoleo…

Am apucat bucata de coardă legată de prova bărcii şi‑am trecut‑o peste umăr, apoi am luat‑o după ei, leorbăind pe asfaltul acoperit de apă. Norocul meu că vanul fusese parcat într‑un loc mai înalt şi că mergeam de fapt la vale, către malul canalului; spre stupefacţia mea totală, băieţii se echipau ca şi cum ar fi ştiut ce‑au de făcut:

– Ce‑avem de făcut?

– Moldo, tu‑ţi baţi joc de noi?!

– Cît a băut ăsta aseară, mă?

– Avem de făcut o labă mică, hă, hă, hă!

Cîte capete, atîtea păreri.

– Băi, Rack!

– Ce vrei, mă?

– Unde s‑a dus unchi‑tău?

– Cu echipa, n‑ai văzut? Cu Fleur şi cu britul ăla‑l lui, cum îl cheamă, dracu’!

– Păi, de ce n‑a rămas să ne‑ajute‑aici?

– Şi deblocarea ailaltă cine‑o face? Sfînta Paraschiva, moldovene?!

Abia atunci am înţeles. Nu era un singur blocaj pe canalul celor două rîuri, era o suită de blocaje, un şir de blocaje, un cîrnat de blocaje… apa curgea furioasă pe sub ele, fierbea, iar dacă reuşea să rupă unul din „baraje“ şi să‑l ducă în mare viteză în aval şi să‑l izbească‑n următorul, atunci s‑ar fi creat un efect de domino şi consecinţele ar fi fost cu‑adevărat groase, cu mult mai groase decît oprirea circulaţiei pe‑un nenorocit de pod. D‑aia plasase Ramon cea mai bună echipă la primul blocaj, ca să lucreze repede şi bine, să‑i ocrotească, pe cît posibil, pe cei care erau la lucru mai jos, adică pe „băieţii ceilalţi“, iar ei pe noi şi tot aşa. M‑am întristat puţin cînd m‑am gîndit că în ierarhia personală a lui Ramon, care‑şi cunoştea oamenii, noi, „moşii“, eram mai slabi decît Fleur şi decît „ceilalţi“, dar întristarea mea a fost, cum să spun, mai mică decît foarte mică, mai trecătoare decît trecătoare, că altele erau atunci urgente, nu întristările:

– Adă, mă, corzile de scripet din barcă, n‑auzi! Băgă‑mi‑aş, iar a rămas ăsta aşa!

– Moldovean.

– Aduc, mă, aduc, ce tot zbieraţi aşa!

– Mai repede, helpere, vreau să vă mişcare, chop‑chop! rîde Rack.

Pe asta cu „chop‑chop“ de la mine o ştia, mă apucasem să‑l învăţ vorbe, acum îmi ieşeau vorbele pe nas. Rack m‑a citit imediat:

– Ce, Moldo, ţi‑e frică?

– Mda.

– Păi, tu rămîi pe mal, nu te pune nimeni la nicio treabă! Fii bărbat, ce dracu’!

– Pentru voi.

– Las’ că nu păţim nimic. Tu fii atent la ce spun eu şi faci exact aşa, OK?

– OK.

S‑au apucat de treabă.