Avanpremieră editorială: Eugenia

Dilema veche vă prezintă în avanpremieră un fragment din romanul Eugenia de Lionel Duroy, traducere din franceză de Simona Modreanu, aflat în curs de apariție în colecţia „Raftul Denisei”, Humanitas Fiction. Scriitorul Lionel Duroy este unul dintre invitații speciali la FILIT, în perioada 2-6 octombrie 2019.

O ambiţioasă frescă a României anilor 1930–1940,  Eugenia este un roman vibrant, scris pe mai multe niveluri, în care ficțiunea și realitatea se împletesc pentru a pune sub lupă originea urii și a violenței şi, nu în ultimul rînd, uimitoarea rezistenţă a celui mai fragil dintre sentimente – dragostea. Articulîndu-se în jurul Jurnalului lui Mihail Sebastian, povestea de iubire imaginată de Lionel Duroy ocolește judecățile definitive, dar nu și întrebările dureroase. În 2019, cărții i-a fost acordat Premiul Anaïs-Nin.

La mijlocul anilor 1930, după ce-l cunoaște la Iași în condiții dramatice, tînăra Eugenia Rădulescu se îndrăgostește de Mihail Sebastian, pe care-l va reîntîlni la București după terminarea studiilor. Povestea lor, peste care plutește mereu umbra actriței Leni Caler și a deziluziilor lui Sebastian, echivalează cu o trezire a conștiinței: din spectatoare indiferentă la antisemitismul crescînd din țară, Eugenia va deveni un martor plin de revoltă al pogromului de la Iași și al zguduitoarelor schimbări politice din România, hotărîtă fiind să-l protejeze cu orice preț pe bărbatul iubit. Nu reușește să-l apere însă de destinul implacabil, căci pe 29 mai 1945 scriitorul este lovit de un camion. Pentru a-și desluși rădăcinile răului, după moartea lui Sebastian, Eugenia scrie atît istoria legăturii lor, cît și cronica unei lumi dezlănțuite.

 „În ultimele pagini ale Jurnalului său, Mihail Sebastian nota că și-ar fi dorit să scrie o carte despre cel de-al Doilea Război Mondial, așa cum îl trăise el. [...] A murit înainte de a putea face acest lucru, strivit de un camion sovietic. [...] Prin apariția frumosului roman Eugenia, Lionel Duroy pare să fi dat propria versiune a cărții nescrise, tocmai ca să repare o nedreptate, să umple un gol, să-i împlinească visul celui dispărut la treizeci și opt de ani. Cu această carte, peste decenii, Duroy îi oferă un cadou fratern lui Mihail Sebastian,  pe care singurătatea l-a făcut atît să sufere.“ – Raphaëlle Leyris, Le Mondes des Livres

„Lionel Duroy recurge la metoda des folosită de scriitori şi de cineaști a poveștii de dragoste pe fundal istoric. În felul acesta cititorul este mai ușor «captat» şi condus cu abilitate, obligat într-un fel să devină spectatorul ororii pe fondul unei licăriri de speranță însă. În acest roman, Eugenia incarnează cu adevărat speranța, ea este un personaj luminos care traversează o epocă istorică teribilă, plină de contradicții şi de răbufniri de barbarie. Eugenia mai este însă şi naratorul în această carte, prin ochii ei ni se derulează istoria şi prin ochii ei vedem şi noi cum oameni obișnuiți se transformă uneori în ucigași.“ – Matei Vișniec, RFI

Lionel Duroy, pe numele său complet Lionel Duroy de Suduiraut, scriitor și jurnalist, s-a născut în 1949 la Bizerte, în Tunisia. A făcut diverse meserii  înainte de a fi cunoscut ca reporter pentru Libération și L'Evénement du jeudi. După apariția primului său roman, Priez pour nous (1990) și ecranizarea cu succes a acestuia, s-a consacrat exclusiv scrisului.  De-a lungul timpului, a colaborat la scrierea a numeroase biografii ale unor personalități artistice franceze, semnînd alături de acestea (Nicolas Vanier, Sylvie Vartan, Mireille Darc etc). Printre cele mai cunoscute romane ale sale se numără Comme des héros (1996), Des hommes éblouissants (1997), Trois couples en quête d’orages (2000) – de asemenea adaptat pentru marele ecran –, Le Cahier de Turin (2003), Écrire (2005), Le Chagrin (2010), pentru care i-a fost acordat Prix Marcel Pagnol în același an, L’Hiver des hommes (2012), pentru care a primit Prix Renaudot des lycéens în 2012 și Prix Joseph Kessel în 2013. Publicat în 2018, Eugenia (Humanitas Fiction, 2019) este cel de-al șaptesprezecelea său roman, pentru care în 2019 i-a fost acordat Prix Anaïs-Nin. Tot în 2019, Lionel Duroy a publicat romanul Nous étions nés pour être heureux.

****

Seara acelei prime duminici de război a fost sinistră. Am petrecut‑o pe bicicleta tatălui meu, străbătînd orașul. Străzile erau pustii, oamenii erau probabil în case, cu urechea lipită de radio. În două rînduri, am fost oprită de patrulele de poliție. M‑au informat că fusese instaurată starea de asediu și că după ora douăzeci şi două orice persoană surprinsă pe stradă fără permis va fi considerată suspectă și arestată.

Felinarele nu au fost aprinse la căderea serii. Curios, nici o fereastră nu era luminată, astfel încît orașul s‑a trezit cufundat în beznă și, preț de cîteva minute, m‑am întrebat dacă nu cumva fugiseră toți locuitorii, înainte de a bănui că de-acum era interzisă aprinderea luminii. Dar de ce? De ce anume ne temeam?

— Un atac aerian, mi‑a șoptit tata, ssst! Să nu spui nimic, mama ta e suficient de agitată și așa.

M‑am întors acasă cu puțin înainte de ora stingerii și l‑am descoperit pe tata afundat într‑un scaun în fața unui pahar de vin, silueta întunecată a corpului său decupîndu‑se în haloul unei lumînări, iar perdelele de la sufragerie erau trase cu grijă. Mama urcase deja la culcare. Toată ziua așteptaseră vești de la Andrei, făcînd cu rîndul lîngă telefon, dar în zadar. Zvonurile venite dinspre Spitalul Sf. Spiridon, unde fuseseră duși primii răniți, lăsau să se înțeleagă că rezistența rusească fusese mult mai puternică decît se crezuse, ceea ce dezmințea singurul comunicat al statului‑major, potrivit căruia „operațiunile se desfășurau de manieră satisfăcătoare, iar Prutul a fost trecut de soldații noștri.“ 

A doua zi, tot pe bicicletă, m‑am dus să dau o tură prin Păcurari, și, cum mergeam prin acel cartier de vile cochete, cu grădini care dădeau spre calea ferată, am fost surprinsă să văd cruci agățate pe porțile unora dintre case sau pictate pe ferestre. Oamenii se gîndeau, oare, că în felul acesta vor fi protejați de atacurile aeriene? M‑am gîndit că exista ceva profund înduioșător în credință, dar și ceva surprinzător de egoist: „Doamne, protejează‑mă, fă ca bomba să cadă în capul vecinului meu (care nu crede în îndurarea ta) mai degrabă decît peste mine.“

Pe cînd mă întorceam spre centru și mergeam de‑a lungul vechiului cimitir ortodox, pe sub o boltă de platani, atenția mi‑a fost atrasă de un balcon la care flutura steagul italian. Cine îmi vorbise recent despre consulatul Italiei? Malaparte, desigur – nu erau prea mulți italieni la Iași. Deci aici cinase el cu prietenul său, prietenul său… numele îmi scăpa pe moment.

M‑am oprit și încercam să mă uit prin gardul viu de lemn‑cîinesc, cînd o voce de bărbat m‑a făcut să mă întorc:

— Ei, iată o tînără curioasă!

Remarca ar fi putut să mă facă să tresar, dar fusese făcută atît de jovial, încît zîmbeam deja atunci cînd m‑am întors să văd cine vorbise. Bărbatul venea de pe trotuarul de vizavi, zîmbind la rîndul său. Era rotofei, îmbrăcat cu un costum de in alb, purta o pălărie de pai, albă și ea, și arăta spre mine cu bastonul său.

— Da, mă întrebam cît e de frumoasă grădina consulatului…

— Știu eu… Ar trebui întrebat consulul. Vă plac grădinile, așadar?

— E o coincidență nostimă, ieri am întîlnit un italian, iar astăzi, plimbîndu‑mă, dau peste consulatul Italiei, din întîmplare. Nici măcar nu știam că există unul, aici la Iași.

— Dacă n‑ar fi fost, n‑aș fi putut să vă invit să vizitați grădina mea. Sartori, omagiile mele, domnișoară, eu sînt consulul.

— Sartori, asta era! E numele pe care îl căutam. Eu sînt Eugenia Rădulescu. Aseară eram împreună cu domnul Malaparte și tocmai…

— Malaparte îmi este prieten, probabil că v‑a spus. Intrați, vă rog, să ne răcorim puțin, e deja îngrozitor de cald.

A deschis poarta, mi‑am lăsat bicicleta sprijinită de un copac din grădină și l‑am urmat pînă la biroul său. Casa avea atît de multe mobile, încît trebuia să te strecori printre comode și gheridoane, la rîndul lor încărcate cu tot soiul de obiecte – sticluțe, servicii de porțelan, rame, statuete, pendule…

— Mama a murit acum cîteva luni, Dumnezeu s‑o odihnească, și nu m‑am atins de nimic de atunci.

Era limpede că domnul consul obișnuia să stea în biroul său, unde două fotolii de piele erau dispuse în unghi, sub un abajur ponosit, dincolo de o masă de lucru pe care se îngrămădeau o mulțime de dosare.

— Luați loc, vă rog. Marta ne va aduce ceva de băut… Nici nu știți ce bine mi‑ați făcut adineauri, cînd v‑am zărit pe bicicletă… Era o scenă atît de drăguță! Mi‑am spus că mai poți avea, totuși, douăzeci de ani și în uriașa harababură în care s‑a transformat Europa. Vă spun drept, nu mai credeam că este posibil.

— Mulțumesc! Mă bucur că v‑am redat zîmbetul.

— Dar cum de vă plimbați prin oraș? Nu știți că sîntem în război?

Eram pe punctul de a răspunde, cînd am zărit o fotografie surprinzătoare agățată la stînga ferestrei: regele Carol al II‑lea, dominînd cu statura sa înaltă cîteva personalități îmbrăcate de ceremonie, între care domnul Sartori, ușor de recunoscut după chipul rotund.

— O, Doamne, regele! Era la Palat?

— În 1933, puțin după sosirea mea. Mai aveam încă vreo două fire de păr pe cap, după cum puteți constata. Și îl vedeți aici pe prietenul meu André d’Ormesson, ambasadorul Franței. Vă dați seama? Am preluat postul de consul în 1923, ca să fug de imbecilii aceia de fasciști, convins că România va rămîne sub influența Franței, și iată ce a ajuns – mai rău decît Italia! Dar vă debitez toate aceste inepții fără ca măcar să știu ce gîndiți… O să mă denunțați, Camelia?

— Eugenia, domnule, l‑am corectat, izbucnind în rîs.

Avea ceva de o simplitate și o bonomie care te făceau să‑ți dorești să‑l tot asculți. De cîte luni trăiam într‑o ambianță gravă, cu spaima zilei de mîine? Și iată că un om își păstrase puterea de a glumi.