Avanpremieră editorială: Elizabeth Costello

Dilema veche vă prezintă în avanpremieră un fragment din romanul Elizabeth Costello de J.M. Coetzee (traducere din engleză de Irina Horea), în curs de apariţie în colecţia „Raftul Denisei“, Humanitas Fiction.

Reflecţia metaliterară este o caracteristică majoră a operei lui J.M. Coetzee, iar romanul de faţă o ilustrează strălucit. Apărut în anul în care scriitorului i s-a decernat Premiul Nobel pentru literatură, Elizabeth Costello explorează, într-un mod provocator şi ludic, puterea şi limitele ficţiunii în faţa singurătăţii şi morţii.

Elizabeth Costello, o prozatoare australiană în vârstă, îşi datorează celebritatea unui roman pe care l-a publicat în urmă cu douăzeci şi cinci de ani. Acum, ea străbate lumea pentru a conferenţia – la universităţi de elită sau chiar pe un vas de croazieră – şi, în ciuda oboselii, trebuie să ţină spectacolul. Structurat în opt prelegeri şi un postscriptum, romanul revelează povestea vieţii unei femei în ipostaza de mamă, soră, iubită şi scriitoare. Dar este totodată o meditaţie răscolitoare asupra relaţiei dintre autor şi spaţiile sale imaginare. În Elizabeth Costello, Coetzee aruncă în aer graniţa dintre ficţiune şi nonficţiune, demonstrând preocuparea constantă pentru problemele morale şi estetice.

***

Elizabeth Costello îşi pune ochelarii de citit.

— Doamnelor şi domnilor, zice ea şi începe să citească.

Am publicat prima mea carte în 1955, cînd trăiam la Londra, la acea vreme marea metropolă culturală pentru cei de la Antipozi. Îmi amintesc cu limpezime ziua în care a sosit pachetul prin poştă, exemplarul-semnal destinat autorului. Bineînţeles că am fost emoţionată să-l ţin în mîini, publicat, legat, cartea adevărată, fără doar şi poate. Dar ceva mă rodea. Le-am telefonat editorilor mei. „Exemplarele pentru depozitul legal au plecat?“ am întrebat eu. Şi n-am avut linişte pînă nu m-au asigurat că exemplarele cu pricina vor fi expediate în aceeaşi după-amiază, spre Scoţia şi spre Biblioteca Bodleiană şi aşa mai departe, dar mai ales spre British Museum. Asta era marea mea ambiţie: să-mi ocup locul pe rafturile de la British Museum, alături de ceilalţi C, măreţii – Carlyle şi Chaucer, şi Coleridge, şi Conrad. (Ironia face ca vecinul literar cel mai apropiat să se fi dovedit a fi Marie Corelli.)

O asemenea naivitate stîrneşte azi zîmbete. Dar în spatele întrebării mele neliniştite era ceva serios, iar în spatele acelei seriozităţi, ceva patetic, mult mai greu de recunoscut.

Să vă explic. Dacă ignori toate exemplarele cărţii pe care ai scris-o şi care urmează să piară – exemplare care vor fi topite pentru că nu mai există cumpărători pentru ele, care vor fi deschise şi din care se vor citi o pagină-două, apoi vor stîrni căscături şi vor fi puse deoparte pentru totdeauna, care vor fi lăsate în hoteluri la mare ori în trenuri –, dacă le ignori pe cele pierdute, trebuie să poţi avea sentimentul că există măcar un exemplar care nu numai că va fi citit, ci se va avea şi grijă de el, i se va găsi o casă, i se va da un loc pe raft, un loc ce va fi al lui pentru totdeauna. În spatele preocupării mele pentru exemplarele destinate depozitului era dorinţa ca, şi dacă voi fi călcată de-un autobuz a doua zi, acest întîi născut al meu să aibă o casă unde să poată moţăi, dacă aşa va vrea soarta, pentru următoarea sută de ani, şi nimeni să nu vină să-l împungă cu un băţ, să vadă dacă mai trăieşte.

Acesta era un aspect al apelului meu telefonic: dacă eu, această carcasă muritoare, o să mor, măcar să pot trăi prin creaţiile mele.

Elizabeth Costello continuă cu reflecţii despre transcendenţa faimei. Trecem peste.

— Dar, bineînţeles, British Museum, sau (acum) British Library, nu va dăinui veşnic. Şi el se va nărui şi va pieri, iar cărţile de pe rafturi se vor preface în praf şi pulbere. Şi oricum, cu mult înainte de acea zi, pe măsură ce acidul roade hîrtia, pe măsură ce va creşte nevoia de tot mai mult spaţiu, urîtele şi necititele şi nedoritele vor fi duse cu cărucioarele într-un loc unde vor fi aruncate într-un cuptor şi orice urmă a lor va dispărea din catalogul principal. După care va fi ca şi cînd ele n-ar fi existat niciodată. Aceasta e o viziune alternativă a Bibliotecii Babel, mult mai tulburătoare decît viziunea lui Jorge Luis Borges. Nu o bibliotecă în care coexistă toate cărţile imaginabile, trecute, prezente şi viitoare, ci o bibliotecă din care cărţile care au fost cu adevărat născocite, scrise şi publicate lipsesc, lipsesc pînă şi din memoria bibliotecarilor.

Acesta a fost, prin urmare, aspectul mai patetic al apelului meu telefonic. Nu ne putem bizui pe British Library sau pe Library of Congress mai mult decît pe reputaţia ca atare pentru a ne salva de la uitare. Acest lucru trebuie să mi-l reamintesc şi să vi-l reamintesc şi dumneavoastră, în această seară glorioasă pentru mine, la Altona College.

Iar acum să trec la subiectul meu, „Ce este realismul?“.

Există o poveste a lui Franz Kafka – poate că o ştiţi – în care o maimuţă, în ţinută de gală, rosteşte un discurs în faţa unei societăţi erudite. Un discurs, dar şi un test, un examen, o probă orală. Maimuţa trebuie să demonstreze nu numai că e în stare să vorbească limba auditoriului, dar şi că a deprins perfect manierele şi convenţiile lui, că e pregătită să intre în societate.

De ce vă amintesc de povestea lui Kafka? O să pretind că sînt maimuţa smulsă din mediul meu înconjurător, obligată să dau o reprezentaţie în faţa unei adunări de străini critici? Sper că nu. Sînt una dintre dumneavoastră, nu sînt o specie diferită.

Dacă povestea vă este cunoscută, vă veţi aminti că are forma unui monolog, un monolog rostit de maimuţă. În cadrul acestei forme, nu există nici o cale, nici pentru vorbitor, nici pentru auditoriu, să fie cercetaţi de o privire exterioară. Din ce ştim noi, vorbitorul poate să nu fie „cu adevărat“ o maimuţă, ci pur şi simplu o fiinţă umană, aşa ca noi, amăgită să se creadă maimuţă, sau o fiinţă umană care se prezintă cu ironie uriaşă, în scopuri retorice, drept maimuţă. La fel de bine e posibil ca auditoriul să nu fie compus, după cum ne-am imagina, din domni cu peruci şi obraji îmbujoraţi, care au renunţat la sahariene şi pălării tropicale pentru ţinuta de seară, ci din alte maimuţe, dresate, chiar dacă nu la nivelul vorbitorului nostru care poate rosti fraze complicate în germană, cel puţin să şadă cuminţi şi să asculte; sau, dacă nici măcar într-atît de dresate, atunci legate de locurile lor şi învăţate să nu mormăie şi să nu prindă purici şi să nu facă pe ele în public.

Nu ştim. Nu ştim şi nu vom şti niciodată, cu siguranţă, ce se petrece cu adevărat în acea poveste: dacă e vorba de un om care se adresează unor oameni, sau de o maimuţă care se adresează unor oameni, sau de un om care se adresează unor maimuţe (deşi această variantă mi se pare improbabilă), sau chiar de un papagal care se adresează unor papagali.

A fost o vreme cînd ştiam. Credeam, pe atunci, că dacă un text spune: „Pe masă se afla un pahar cu apă“, cu adevărat e vorba de o masă şi de un pahar de apă aflat pe ea, şi era suficient să ne uităm în oglinda cuvintelor acelui text, ca să le vedem.

Dar asta a luat sfîrşit. Oglinda cuvintelor s-a spart ireparabil, aşa se pare. Despre ceea ce se întîmplă cu adevărat în sala de conferinţe ştiţi la fel de multe ca şi mine: oameni şi oameni, oameni şi maimuţe, maimuţe şi oameni, maimuţe şi maimuţe. Sala de conferinţe ca atare poate să fie, de fapt, o grădină zoologică. Cuvintele pe pagină nu vor mai răspunde la apel, proclamînd, fiecare: „Zic exact ceea ce zic!“ Dicţionarul care cîndva stătea lîngă Biblie şi lîngă scrierile lui Shakespeare, deasupra şemineului, unde erau ţinuţi larii în casele romane pioase, a devenit doar o carte de coduri, ca multe altele.

În această situaţie mă înfăţişez în faţa dumneavoastră. Sper că nu profit de privilegiul pe care mi-l oferă microfonul pentru a face glume neinspirate, nihiliste, despre ce sînt eu, maimuţă sau femeie, şi despre ce sînteţi dumneavoastră, auditoriul meu. Nu acesta e sensul poveştii, zic eu care nu sînt totuşi în poziţia să dictez care anume e sensul poveştii. Noi credem că a existat un timp în care puteam spune cine sîntem. Acum sîntem doar actori care îşi interpretează rolurile. Fundul a cedat. Putem să socotim asta drept o răsturnare tragică de situaţie, dacă nu ne-ar fi greu să manifestăm respect pentru indiferent ce ar fi fost fundul acesta care a cedat – acum ni se pare o iluzie, una dintre acele iluzii menţinute doar de privirea concentrată a tuturor celor din încăpere. O clipă de vă mutaţi privirea, oglinda cade la pămînt şi se face ţăndări.

Prin urmare, am toate motivele să mă simt mai puţin sigură în privinţa mea acum, cînd stau în faţa dumneavoastră. În ciuda acestui minunat premiu, pentru care vă sînt profund recunoscătoare, în ciuda promisiunii pe care o face, anume că, pusă în ilustra companie a celor care l-au primit înaintea mea, am scăpat de gheara invidioasă a timpului, toţi ştim, dacă sîntem realişti, că e numai o chestiune de timp pînă cînd cărţile pe care le omagiaţi şi cu a căror geneză eu am avut ceva de-a face nu vor mai fi citite şi pînă la urmă vor fi date uitării. Şi e foarte bine că se întîmplă astfel. Trebuie să existe o anumită limită a poverii de a ţine minte, pe care le-o impunem copiilor şi nepoţilor noştri. Ei vor avea propria lume, din care noi trebuie să facem parte tot mai puţin. Mulţumesc.

Aplauzele încep ezitant, apoi se intensifică. Mama lui îşi scoate ochelarii, zîmbeşte. Un zîmbet fermecător; pare încîntată de momentul respectiv. Actorilor le este permis să se scalde în aplauze, nemeritate sau meritate – actorilor, cîntăreţilor, violoniştilor. De ce să nu aibă şi mama lui momentul ei de glorie?