Avanpremieră editorială: Distanţa dintre noi

Dilema veche vă prezintă în avanpremieră un fragment din romanul Distanţa dintre noi, scris de autoarea americană de origine indiană Jhumpa Lahiri, cîştigătoare a premiului Pulitzer pentru ficţiune.

Volumul care apare în colecţia Babel de la editura Nemira, tradus de Adriana Voicu, a fost nominalizat la Man Booker Prize şi National Book Award for Fiction.

Doi frați, o singură tragedie. Două civilizații, o singură viață.  Un trecut de coșmar, o revoluție, o iubire ce trece dincolo de moarte, un roman despre distanța dintre oameni și lumi și despre imposibila apropiere. Din anii ’60 și pînă în prezent, din India în America, de la o generație la alta, povestea unei familii se scrie într-o carte ce poartă amprenta inconfundabilă a scriitoarei Jhumpa Lahiri.

Explorînd conflictele între civilizații și generații, angoasele omului contemporan, rupt între identitățile din care este alcătuit, precum și efectele globalizării, proza semnată de Jhumpa Lahiri se axează pe viața în exil, pe traumă, inadaptare și alienare, cercetînd cu finețe viețile frînte ale unor personaje aflate în căutarea fericirii, care este niciodată acasă.

„Cea mai bună carte a lui Lahiri. Neliniștitoare și generoasă. Tulburătoare și, de asemenea, satisfăcătoare.“ The New York Review of Books

„Un roman memorabil și puternic… Cu Distanța dintre noi, literatura lui Lahiri ajunge la mare înălțime.“  USA Today

Jhumpa Lahiri s-a născut la Londra în 1967, numele său real fiind Nilanjana Sudeshna. Și-a petrecut copilăria în South Kingstown, Rhode Island. Crescută în America printre cărți, de un tată bibliotecar și de o mama care a dorit să-și educe copiii în spiritul identității lor indiene, și-a descoperit încă de mică moștenirea culturală bengaleză. În anul 1989 a absolvit Barnard College, specializîndu-se în literatură engleză, după care și-a aprofundat studiile la mai multe universități, obținînd titlul de doctor cu o teză despre Renaștere. În anul 2001 s-a căsătorit cu Alberto Vourvoulias-Bush, coordinator al ediției din America Latină a revistei TIME. Au doi copii, pe care i-au crescut în Brooklyn, înainte de a se muta la Roma.

Interpreter of Maladies, volumul de proză scurtă cu care a debutat, atrăgînd imediat atenția lumii literare, a cîștigat Premiul PEN/ Hemingway Award (Best Fiction Debut of the Year). Un an mai tîrziu, tinerei scriitoare i-a revenit Premiul Pulizer pentru ficțiune și premiul pentru debut al revistei The New Yorker pentru aceeași carte. În 2003, a publical romanul The Namesake, ecranizat în 2006. A urmat în 2008 volumul de povestiri Unaccustomed Earth, recompensat cu Frank O’Connor International Short Story Award. Distanța dintre noi (The Lowland, 2012) este cea mai recentă carte a sa, editată în 2012 și nominalizată la Premiul Man Booker și la National Book Award for Fiction. În același an, scriitoarea a devenit membră a American Academy of Arts and Letters. Președintele SUA Barack Obama a desemnat-o membră a comisiei sale pentru artă și umanioare.

****

La patru ani, Bela începea să aibă memorie. A intrat în vocabularul ei cuvîntul ieri, deși sensul lui era flexibil, sinonim cu orice nu mai era de actualitate. Trecutul se prăbușea, fără o ordine anume, cuprins într-un singur cuvînt.

Ea folosea cuvîntul englezesc. Fiindcă în engleză trecutul era univoc; în bengali, cuvîntul corespunzînd lui ieri, kal, putea însemna și „mîine”. În bengali aveai nevoie de un adjectiv sau te bazai pe un timp verbal pentru a deosebi ce s-a întîmplat deja de ceea ce va veni.

Petru Bela, timpul zbura în direcție inversă. Ziua de după ieri, spunea ea uneori.

Pronunțat ușor diferit, numele Belei, numele unei flori, se referea și el la un interval de timp, la o parte a zilei. Shakal bela însemna „dimineață”; Bikel bela, „după-amiază”. Ratrir bela însemna „noapte”

Bela folosea cuvîntul ieri ca pe un receptacul pentru tot ce i se întipărea în minte. Orice experiență sau impresie produsă anterior. Memoria ei era scurtă, conținutul ei, limitat. Lipsită de cronologie, rearanjată la întîmplare.

Așa s-a făcut că într-o zi i-a spus lui Gauri, care îi pieptăna părul des, prefăcîndu-l într-un coc rebel:

Vreau părul scurt, cum aveam ieri.

Părul Belei fusese scurt cu multe luni în urmă. Și, la început, chiar asta i-a spus și Gauri. I-a explicat că părul are nevoie de mai mult de o zi ca să crească din nou lung. A adăugat că părul ei fusese scurt nu ieri, ci poate cu sută de ieri înainte.

Dar, pentru Bela, acum trei luni sau cu o zi înainte era același lucru.

Se supăra că Gauri o contrazice. Dezamăgirea trecea peste fața ei ca un nor întunecat. Nu era în ea nicio urmă evidentă a lui Gauri sau a lui Udayan. Cum se făcea oare că fruntea ei era ușor convexă, că avea colțurile interioare ale ochilor coborîte? Forma ochilor era aparte. Gauri își dădea seama de diferența dintre pielea ei caramel și tenul mai deschis al Belei, de o limpezime palidă pe care o moștenise de la soacra ei.

Unde-mi e cealaltă hăinuță? a întrebat-o Bela în altă zi, cînd Gauri i-a dat să îmbrace o jachetă nouă. Se pregăteau să plece spre școală.

Care?

Cea galbenă de ieri.

            Era adevărat, avusese o jachetă galbenă cu o primăvară în urmă, una a cărei glugă avea bordură de blană. Prea mică acum pentru ea, fusese donată unei biserici din campus care primea haine purtate.

            Era de anul trecut. Îți era bună cînd aveai trei ani.

            Ieri aveam trei ani.

Aștepta ca Bela să înceteze să mai tropăie încolo și încoace prin coridor. Să stea locului pentru ca Gauri să-i tragă jacheta pe mîneci, ca să poată pleca. Cum Bela se împotrivea, a apucat-o de umeri.

            Mă doare. Din cauza ta.

Bela, ne grăbim.

Acum jacheta era îmbrăcată, dar descheiată. Bela voia să tragă ea fermoarul. Încercarea ei stîngace le făcea să întîrzie și mai mult și, după cîteva momente, Gauri n-a mai avut răbdare și i-a dat degetele la o parte.

            Baba mă lasă să mă închei singură.

            Tata nu e aici.

            A smucit de fermoar, trăgîndu-i-l pînă la baza gîtului, poate puțin mai brutal decît ar fi trebuit, aproape prinzîndu-i pielea. S-a mustrat că se dovedise atît de lipsită de răbdare. Se întreba cînd va înțelege pe deplin fiica ei sensul a ceea ce făcuse Gauri puțin mai înainte.

După ce a lăsat-o pe Bela la școală și-a cumpărat o cafea la clubul studenților. În fiecare vară și apoi din nou în fiecare iarnă sute de studenți stăteau la cozi lungi, înscriindu-se la cursuri. Din cînd în cînd, Gauri ridica un pliant abandonat pe podea. Se uita la ofertele de la secția de filosofie, încercuind cursurile care o atrăgeau. Și-a adus aminte cum participase clandestin la cursurile de filosofie antică după sosirea în Rhode Island.

În semestrul acela nu erau cursuri în intervalul cît Bela era la școală. În lipsa lor, Gauri se ducea la bibliotecă să stea în sala de lectură și să citească. Efortul concentrării alunga, fie și numai pentru o oră-două, orice altă îndatorire. Alunga percepția trecerii acelor ore.

            Vedea timpul; acum căuta să-l înțeleagă. Umplea caiete întregi cu întrebări, observații. Exista el independent, în lumea fizică, sau în cuprinderea minții? Era perceput numai de ființa umană? Ce făcea ca anumite clipe să se dilate cît orele, ca anumiți ani să se comprime la durata cîtorva zile? Oare animalele aveau un simț al trecerii lui, atunci cînd iși pierdeau perechea sau cînd ucideau prada?

            În filosofia hindusă se considera că cele trei timpuri – trecut, prezent, viitor – există simultan în Dumnezeu. Dumnezeu era veșnic, dar timpul era personificat ca zeul morții.

Descartes spunea, în Meditația a treia, că Dumnezeu re-creează trupul clipă după clipă. Astfel că timpul era o formă de susținere a vieții.

Pe pămînt timpul era marcat de Soare și Lună, de rotații care deosebeau ziua de noapte, care duseseră la apariția ceasurilor și a calendarelor. Prezentul era un fir de praf care licărea, strălucea și apoi se stingea, ceva nici viu, nici mort. Cît dura el oare? O secundă? Mai puțin? Se afla într- o curgere continuă; cît stăteai să te gîndești la el, deja se scurgea.

Într-unul dintre caietele ei din Calcutta erau niște însemnări făcute de mîna lui Udayan pe marginea legilor fizicii clasice. Teoria lui Newton, care cafirma că timpul e o entitate absolută, un rîu care curge cu viteză uniformă după propria sa voință. Contribuția lui Einstein, conform căreia timpul și spațiul se împletesc.

            El îl descria în termeni de particule, de viteze. Un sistem de relații între evenimente instantanee. Ceva ce se numea învarianța reîntoarcerii timpului, în care nu exista nicio deosebire fundamentală între înainte și înapoi, atunci cînd mișcările particulelor erau definite cu precizie.

            Viitorul o obseda, însă o ținea în viață; rămînea sprijinul, dar și călăul ei. Fiecare an începea cu un jurnal cu pagini goale. Versiune a unui ceasornic, tipărit și legat în coperte. Nu consemna niciodată impresii. Paginile le folosea, în schimb, pentru a scrie în ciornă compuneri sau pentru a face calcule matematice. Chiar și în copilărie, fiecare pagină de jurnal pe care urma să o deschidă, cu întîmplări încă netrăite, o umplea de teamă. Ca atunci cînd urca o scară pe întuneric. Ce dovadă avea că o să mai vină încă un decembrie?

Majoritatea oamenilor aveau încredere în viitor, presupunînd că vor avea parte de versiunea lor preferată asupra acestuia. Îl planificau orbește, prefigurau lucruri nepotrivite. Era lucrarea voinței. Ea dădea lumii un țel și o direcție. Nu ceea ce exista, ci dimpotrivă, ceea ce nu  exista încă.

Grecii nu aveau o noțiune limpede despre viitor. Pentru ei, el era imposibil de determinat. În învățăturile lui Aristotel, omul nu putea să spună cu certitudine dacă a doua zi avea să aibă loc o bătălie navală.

Anticipînd cu încăpățînare, neștiutori și plini de speranțe, așa trăiau majoritatea oamenilor. Socrii ei se așteptaseră ca Subhash și Udayan să îmbătrînească în casa pe care o ridicaseră pentru ei. Doriseră ca Subhash să se întoarcă în Tollygunge și să se însoare cu altcineva. Udayan își dăduse viața pentru viitor, sperînd ca societatea însăși se va schimba. Gauri sperase să rămînă soția lui, nu pentru mai puțin de doi ani, ci pentru totdeauna. În Rhode Island, Subhash spera ca el și Gauri și Bela să fie mai departe o familie. Ca Gauri să-i fie mamă Belei și să rămînă soția lui.

Cîteodată Gauri găsea mîngîiere în imaginea Belei despre istorie. După ea, Udayan ar fi putut fi în viață cu o zi înainte, iar Gauri ar fi putut fi încă măritată cu el, cînd de fapt trecuseră aproape cinci ani de cînd fusese ucis. De aproape cinci ani era căsătorită cu Subhash.

Ceea ce văzuse de pe terasă în seara cînd îl luase poliția pe Udayan forma acum o pată în cîmpul vizual al minții. Spațiul o apăra mai bine decît timpul, distanța imensă dintre Rhode Island și Tollygunge. Ca și cînd privirea ei trebuia să treacă peste un ocean și mai multe continente ca să poată vedea. Asta făcuse momentele respective să se estompeze, să devină tot mai greu de zărit, apoi de-a dreptul invizibile. Dar știa că ele există încă. Ce e stocat în memorie e deosebit de ce ne amintim în mod voit, spunea Sfîntul Augustin.

Pe de altă parte, nașterea Belei avea mai departe propriul ei ieri pentru Gauri. Acea seară de vară constituia o scenă vie, care parcă abia avusese loc. Își amintea ploaia care cădea cînd erau în drum spre spital, portul de iahturi zărit pe fereastră. Senzația pe care i-o dădea pe piele halatul de spital, un ac de siringă înfipt pe dosul mîinii. Parcă ieri o ținuse în brațe și o privise pe Bela pentru prima oară. Își amintea balastul sarcinii, dispărut deodată. Uimirea că venise pe lume o făptură cu trăsături atît de unice, care fusese cuibărită atîta vreme înlăuntrul ei.

La amiază se ducea din nou la grădiniță să o ia pe Bela, o sarcină care îi revenea mereu ei, nu lui Subhash. El făcea niște studii postdoctorale în New Bedford, la o distanță de aproape optzeci de kilometri. Era de înțeles că pleca de acasă la o anumită oră și se întorcea la o anumită oră, iar Gauri răspundea de Bela în răstimpul dintre ele.

O găsea pe fetiță stînd în separeul unde își ținea lucrurile, o despărțitură care lui Gauri îi părea ca un cosciug mititel, așezat în poziție verticală. Aștepta cu jacheta pe ea, aliniată lîngă colegi. Nu se repezea în brațele ei ca alți copii, căutînd laude pentru desenele șifonate pe care le făcuseră, pentru frunzele culese și lipite apoi pe coli de hîrtie. Se îndrepta spre ea cu pas măsurat, întrebînd-o ce o să-i gătească la prînz, uneori vrînd să știe de ce n-a venit Subhash după ea. Relatările despre activitățile de la clasă, detaliile care se revărsau din gura colegilor ei de cum îi vedeau pe părinți, le ținea pentru ea. 

Se întorceau împreună la blocul unde locuiau. În hol, Gauri descuia cutia poștală pe care scria Mitra și pe care o împărțea cu Subhash.