Avanpremieră editorială: Dincolo de ferestre
Dilema veche vă prezintă în avanpremieră un fragment din volumul Dincolo de ferestre de Irina Georgescu, în curs de apariţie la Casa de pariuri literare. Lansarea va avea loc sîmbătă, 28 mai, ora 15, la unteatru (str. Sfinţii Apostoli, nr. 44). Invitat: scriitorul Florin Iaru, texte în lectura actriţelor Cristina Cioran şi Smaranda Caragea. Moderator: Eli Bădică.
Encarcerado
L-au prins înainte de venirea dimineții și l-au adus mai mult mort decît viu la picioarele unui bărbat slab și scund, îmbrăcat în negru, care mesteca tutun.
„Unde te trimit eu, o să-ți placă. N-ai văzut așa ceva în viața ta de pîrlit“, a zis directorul și a scuipat. „O să poți evada în fiecare zi, pininho, dar n-o să-ți vină să mai fugi. Să-mi scrii o scrisoare după ce te instalezi“, a rînjit și a făcut semn unui paznic.
A părăsit închisoarea fără să apuce să ia cartea de la Rosa. În scurta ei vizită dincolo de grilajul de fier, a plîns pînă a venit gardianul și a condus-o la ieșire. De atunci, Luiz a recitit poemele seară de seară, fără să se grăbească, lipit de zidul cu fereastra prin care intrau raze albastre de lumină. Întotdeauna și-o imagina în rochia albă și cu umbreluța de soare sprijinită pe umărul drept, citindu-i poeziile. Senhora bonita.
L-au urcat în autobuzul penitenciarului. Doar el și șoferul, de care îl despărțea o plasă de sîrmă. Printre zăbrelele ruginite, a urmărit dealurile acoperite cu pîlcuri de măslini. Nu a zărit nici o casă și nici o mașină nu a trecut pe lîngă ei. Ascultîndu-l pe șofer fluierînd, a ațipit cu obrazul lipit de fereastra murdară. Cînd s-a trezit, soarele ardea peste tabla mașinii care urca printre dealuri cu terase ondulate, ca niște trepte verzi, nesfîrșite. Șoseaua șerpuia printre podgorii, l-a auzit pe șofer înjurînd cînd a cotit pe neașteptate la dreapta, pe un drum de țară. A simțit hîrtoapele peste care sărea mașina, înecată într-un nor de pulbere roșcată. Zalele de la încheieturi se loveau între ele. Zdruncinăturile îi provocau o senzație de greață.
Șoferul l-a împins pe trepte, iar el s-a prăbușit și și-a golit mațele lîngă roata mașinii, pe pămîntul crăpat. S-a șters cu mîneca și a ridicat ochii. Gardianul care semnase hîrtiile i-a scos lanțurile și i-a făcut semn s-o ia spre casa de piatră de la capătul viei. Aproape se înnoptase. A trecut printre butașii înalți, încărcați cu struguri albaștri, le-a simțit aroma dulceagă în aerul cald. „Touriga Nacional, ao melhor! Cel mai bun!“ îi spusese odată bunicul. Ar fi vrut să rupă cîteva boabe, să le simtă pielița moale topindu-se între dinți, dar cînd a întins mîna, gardianul l-a împins înainte.
Au ajuns în curînd la o casă din piatră, unde trăiau încă o sută treizeci de deținuți. În timpul mesei a observat că toți erau bătrîni, cu spatele curbat și pielea măslinie, atîrnîndu-le pe brațe. Broaște țestoase. Sigur directorul a greșit hîrtia prin care am ajuns aici, i-a venit să rîdă și atunci s-a așezat lîngă el Renato, un tip scund, cu părul creț și pielea negricioasă, să fi avut vreo șaptezeci de ani.
După cină, a primit o salopetă albastră, pe buzunarul din față era vopsit cu alb numărul 131. I-au arătat patul de fier, cu salteaua pătată, fără pernă. Pe crucea mare prinsă în peretele din fața lui, un Iisus auriu atîrna vlăguit. Renato avea patul alături. I-a întins o țigară și l-a întrebat de unde încercase să fugă. „Toți care vin aici sînt evadați prinși“, a zis el și s-a întins peste pătură. „Ăsta-i capătul lumii“, a tras cu sete din țigara care a făcut o scînteie luminoasă.
A doua zi i-au dat un foarfece – pe el era însemnat același 131 – și un coș mare din nuiele. I-au arătat rîndul pe care îl avea de curățat pînă la asfințit. Luiz s-a uitat înainte, era pe o cărare de pămînt, al cărui capăt se stingea în zare, de parcă cineva ar fi desenat pentru el poteca aceea fără sfîrșit. S-a simțit dintr-odată recunoscător. În spatele lui, gardianul dispăruse, deținuții munceau aplecați pe lîngă butași, într-o liniște apăsătoare. Renato era pe rîndul de lîngă el și avea deja coșul umplut pe jumătate. Și-a rotit privirea, valea se întindea strălucitoare, pătată de albastrul strugurilor, coborînd și urcînd sub cerul senin. De unde era, nu se vedea șoseaua, doar întinderi de vie. A mai privit o dată spre clădirea de piatră cu ferestre înalte, fără grilaje de metal, cu ușa larg deschisă. Gardianul s-a apropiat și a strigat la el. S-a apucat să lucreze ascultînd zumzăitul albinelor, amintindu-și de copilărie și de diminețile cînd mergea cu bunicul la culesul viei din capătul satului. Ziua asta nici nu se compara cu zilele din cealaltă închisoare, unde trebuia să care bușteni în timp ce-și tîra picioarele legate cu lanțuri, prin pădurea răcoroasă.
Gardianul a fluierat și s-au oprit toți din lucru. În casa de piatră se auzeau doar pașii tîrșîiți pe podelele de lemn. Luiz s-a uitat la bătrînii care mîncau cu ochii în gamele, fără să schimbe o vorbă. Gardienii îl priveau doar pe el, unul zîmbea ca și cum știa ce avea să i se întîmple. L-a întrebat pe Renato dacă îi mai trebuia felia de pîine, iar acesta i-a întins-o și a mîncat mai departe. Pînă seara, cînd s-a făcut prea întuneric ca să mai lucreze, a continuat să care pe umeri coșul încărcat cu fructele de culoarea ametistului. Munca ar fi fost plăcută dacă n-ar fi fost atîta liniște, o tăcere care îi răscolea stomacul. Uneori încerca să-și amintească cîntece pe care le asculta demult în camera fratelui său, Manuel. El îi cînta la chitară balade care-i făceau sufletul lichid și ușor. Mama lăsa atunci treburile și se așeza pe patul de lemn, lîngă ei, și-și zîmbeau.
La cină li s-a dat să bea suc de struguri din căni de metal, un must fermentat, care i-a fiert în mațe toată noaptea. Nu era vin de Porto, nici măcar nu era făcut din strugurii pe care îi culegeau ei. O poșircă ordinară, adusă cine știe de unde. Nu știa cîte ore trecuseră de cînd se stinsese lumina în încăperea unde părul și bărbile bătrînilor străluceau argintii. A luat o țigară din pachetul lui Renato. A trecut printre paturile aliniate precum țărușii viei și a ieșit. Luna strălucea metalic peste deal. A rămas fumînd lîngă poarta casei, cu privirea la cer. N-a venit nimeni să-l întrebe de ce nu doarme, picioarele nu-i erau prinse în lanțuri. Era prea tînăr să aibă picioarele ferecate. Și-a simțit inima bătînd în cap.
Dimineață, după ce și-a mîncat felia de pîine, a fost dus de gardian în dreptul rîndului pe care îl avea de cules. „Dar e același“, a rîs și i-a arătat omului coșul și foarfeca 131, cum le lăsase cu o seară înainte. Gardianul a strigat să lase vorbăria și să se apuce de treabă. Luiz a căutat codițele pe care le tăiase în prima zi, dar în locul lor atîrnau alți ciorchini. „Homem, noi doi am curățat deja aici“, a strigat spre Renato, care s-a făcut că nu-l aude. A muncit uitîndu-se după urmele lăsate de foarfece cu o zi în urmă, trăgînd cu urechea la ceilalți, dar nimeni nu era revoltat.
Strugurii erau la locul lor în dimineața următoare. A rămas cu privirea la ei, gîndindu-se cu disperare că avea să trăiască aceeași zi la nesfîrșit, avea să i se curbeze spatele, să i se înnegrească pielea și să nu-i mai pese. I-a venit să plîngă și s-a oprit din muncă, a rămas în genunchi, privind printre frunze la bătrînul deșirat care culegea pe rîndul următor. Îl văzuse în fiecare zi tot acolo, mișcîndu-se încet, rămînînd în urma tuturor. „Patético velho estúpido“, i-a zis, iar gardianul s-a apropiat și l-a lovit peste picioare, „Trabalho!“
Era mereu acolo, îi simțea privirea apăsătoare în timp ce încărca coșul. Un bărbat cu ochii adînciți în cap și fruntea îngustă, lucind de căldură, care-și arunca ritmic bastonul în căușul palmei. Pînă s-a făcut prea întuneric să mai poată lucra, a terminat de cules tot rîndul, care se termina cu o cărare de pămînt bătucit, de unde porneau alte rînduri de butași, precum dinții unui pieptene care trecuse peste creștetul dealului. Și-a rupt un buzunar de la salopetă și a legat bucata de pînză de una din codițele de pe care tăiase dimineață un ciorchine. La cină a lăsat cana cu must neatinsă, dar gardianul l-a amenințat că nu mai primește nimic de mîncare a doua zi, dacă nu-și termină zeama. A dat-o pe gît, dar în latrină a vărsat-o, încercînd să nu facă zgomot.
A rămas treaz, pîndindu-l pe Renato, l-a văzut cum își face semnul crucii cu degetele pătate. Și-a privit unghiile – luceau mov și tare ar mai fi ținut o țigară între ele. „Renato, care-i drăcia cu via asta?“ Bărbatul l-a privit cu buzele deschise și i-a zis că dacă-și vede de muncă, o să aibă o viață liniștită. „N-ai unde să fugi.“ „Lasă asta“, a spus Luiz apropiindu-se de el, „cum de cresc strugurii la loc?“ Renato a ridicat din umeri și l-a privit ca pe un nebun. „Nu știu ce vrei de la mine“, a mai spus și s-a întins în pat.
„Renato, am auzit rîul“, a șoptit Luiz.
„Băiete, nu e nici un rîu, n-ai văzut ce uscat e pămîntul? Nu fi prost. Toate drumurile se întorc aici“, a mai zis și s-a așezat cu spatele la el. „Altfel ne puneau lanțuri“.
Iisus îi privea trist. Luiz a închis ochii. A așteptat să se lase liniștea și a pipăit după pachet. L-a găsit sub perna lui Renato și l-a tras ușor. Și-a aprins o țigară în ușa deschisă. Era o noapte cu o lună plină, luminînd cărările podgoriei. A pășit în fața casei, atent la foșnetul frunzelor, la mișcarea lor neîncetată. Nimeni nu păzea ieșirea. A înaintat spre vie și a căutat rîndul pe care îl culesese, a găsit bucata de pînză și s-a așezat chiar acolo. S-a sprijinit de butucul pe care îl curățase în timpul zilei. A simțit freamătul viei în spinare, ca și cum era chemat în trupul acela fertil și neliniștit. Printre frunze, aerul pătrundea pînă la el răcoros. A visat boabe de struguri mari ca sînii Rositei, aplecîndu-se la gura lui, apăsînd-o cald, înecîndu-l cu zeamă cu gust de alcool. Oh, doce senhora.
S-a trezit amețit, îi era foame și a tras dintr-un ciorchine. Încă nu se săturase de gustul dulce al strugurilor, de alunecarea lor gelatinoasă pe limbă și a strivit cu poftă cîteva boabe lucioase, ca dintr-odată să sară în picioare, să pipăie printre cîrcei, să-și simtă unghiile intrînd în zeama parfumată. Merda! Fără să se mai gîndească sau să privească înapoi, a rupt-o la fugă spre capătul rîndului, iar cînd a ajuns la cărare, a continuat să alerge, cu privirea la coama dealului următor, urcînd pe terasele lui pline de rădăcini încurcate. Ajuns în vîrf, a privit în urmă. Nici o mișcare între casa întunecată și inima lui.
A continuat să coboare pînă la apa care se auzea în vale, a simțit boabe strivindu-se sub tălpi, a rîs de bucurie, cu siguranță din cauza mustului nu puteau fugi ca el, nu se puteau nici măcar gîndi la o evadare, și-a spus în clipa cînd soarele a apărut deasupra rîului, între văi. A văzut păstrăvii bălțați strecurîndu-se printre gleznele lui, s-a aruncat în rîul rece cu ochii închiși, razele dimineții îl orbeau. „O rio! El mă duce acasă“, s-a gîndit, amintindu-și apele în care se scălda cu Manuel în după-amiezile cu arșiță. Cînd soarele s-a ridicat pe cer, a luat-o pe partea cu via, aplecat printre rînduri. Pînă la asfințit, a mîncat struguri și a mers în umbra butașilor, pe lîngă cursul apei. În noaptea ce a urmat, a înaintat mai repede, chiar dacă luna era ascunsă după nori. Dealul pe care l-a urcat era abrupt, vîntul îi bătea din spate, aducînd cu el un aer acru și amețitor. În curînd s-a pornit ploaia. O ploaie răcoroasă și scurtă, cît să lustruiască frunzele viei.
A alunecat și-a rămas întins, lăsînd picurii calzi să-i curgă pe pleoape, să-i intre în gura deschisă.
Como estou só no mundo! Como tudo
É lagrima e silencio!
Ó tristêsa das Cousas, quando é noite
Na terra e em nosso espirito!...
El n-o să se lase niciodată prins, nici bătut. Cum se lăsase Manuel călcat în picioare. Polițistul îi căra bocanci în piept și în față, ah, de ar fi fost acolo de la început! A trebuit să scoată cuțitul ca să oprească bătaia și calvarul. L-au acuzat pînă și de moartea fratelui, care s-a stins înecat cu propriul sînge. Nimeni nu l-a crezut și n-avea nici cine să-i ia apărarea.
Un zgomot repetat, tulburător, l-a făcut să se ridice și să privească printre butașii de unde a zvîcnit o făptură albă, cu aripi. S-a luat după ea. Cînd a simțit că nu mai poate alerga, s-a prăbușit pe o cărare luminoasă. Peisajul era același, cît putea vedea în semiobscur, rînduri de viță legănîndu-se domol. Strugurii crescuseră atît de mult, erau peste tot, printre rînduri, pe cărare. Care nu căzuseră, atîrnau la subsuoara frunzelor. S-a ridicat încet, fără să știe dacă se simțea amețit de foame sau de la mirosul de fermentație. A văzut boabele uriașe, unele se spărseseră în bălți de zemuri negre. Și-a tras bluza peste nas și a încercat să meargă mai departe, întrebîndu-se unde era rîul. Trebuie să-l întîlnesc iar, și-a spus înainte să-și îndoaie genunchii și să se sprijine de un butaș. A adormit acolo și a visat peștii scînteind în apa limpede și tălpile albe ale Rosei, pășind cu grijă pe pietre. Așteptîndu-l la rîu, zi și noapte. Esperando.
A simțit arsura pe față. Nu mai avea aer. Gardianul, aplecat peste el, rînjea cu dinții lui strîmbi, înnegriți de tartru. „Vamos, ai de făcut două rînduri azi“, l-a apucat de păr și l-a împins cu capul într-un coș. Cu obrazul îngropat în boabele calde, a auzit foșnetul viei și rodul ei răsărind între frunze, căutîndu-l.
Sempre trabalho aqui, toto. Sempre aqui.
