Avanpremieră editorială: Deviații de stereo

Dilema veche vă prezintă în avanpremieră un fragment din romanul Deviații de stereo, de Ioana-Cristina Casapu, în curs de apariție la Casa de Pariuri Literare, colecția de debut. Lansarea volumului va avea loc în data de 15 septembrie, ora 19, pe Terasa Monteoru.

"De unde știe Ioana Cristina Casapu, la cei 30 de ani ai ei, ce știu eu la cei 85 ai mei? Întreaga carte nu-i povestea unei întîmplări, ci o femeie care se îmbracă și se dezbracă în fața noastră, la fiecare oră din zi și din noapte, după dispoziție. Te absoarbe total în bolgiile încîlcite ale adîncurilor ei. Iată o scriitoare care sare ca o tigresă dintr-un cerc de foc în altul, ba ca narator, ca personaj, ca autor, schimbînd registrele în cele mai neașteptate momente, trecînd de la mesaje scurte pe Facebook la scrisori sentimentale ca pe vremea bunicilor, confesiuni de o sinceritate libertină, niciodată lezînd bunul simț, păstrînd nealterate idealurile fetei cuminți dintre cele două războaie, dar și libertatea intimității totale, lipsite de orice sentiment, iscată de întîmplare." - Nora Iuga

***

Pierderea inocenţei e scrisă-n calendar

Vreau miros de copilărie şi alte imagini frumoase, candide, care te zburătăcesc. Baloane în buchete mari. Deconstructing Tumblr. În ianuarie miroase a aprilie. La Vama Veche se împlinesc toate visele. Mă dor picioarele, dar sînt fericită. Am făcut un an în agenţie. M-am oprit în faţa pomului de iarnă şi m-a podidit plînsul. Nu mai eşti copil cînd nu mai poţi să te bucuri de nimic. Poate ar trebui să ne amestecăm amintirile şi atunci o să ne înţelegem mai bine. Cine iubeşte şi lasă, vorbim noi disear-acasă. Nu mai simt nimic-nimic, şi tare aş vrea să dorm câteva luni. Toată viaţa mea a încăput în trei cutii. El mi-a furat morcovii şi m-a abandonat în staţie. Aş vrea să merg pe dig şi să fie vară, dar aici nu bate vântul şi nu mai e la fel, şi am făcut cearcăne, mama. Am învăţat multe anul ăsta, dar mai bine cred că o să mă duc să beau, e mai confortabil decît să îmi fac mizeriile alea de rezoluţii. Facebook are timeline şi vede tot-tot, şi atunci cînd crezi că nu vede şi-ncerci să te ascunzi, ţi-arată, pe bucăţele, cine erai acum nu foarte puţine luni, nu foarte mulţi ani, cînd ţi-ai declarat viaţa aici, în învălmăşeala asta de etichete, cereri de prietenii, plăceri vinovate şi îmbrînceli.

Ţi-arată cine erau şi amicii pe care nu i-ai întâlnit niciodată. La început, e foarte amuzant, e o retrospectivă drăguţă, e ca atunci cînd foloseşti cuvântul „drăguţ” pe messenger şi e ca şi cînd îţi vine să vomiţi. Apoi te uiţi mâhnit la tine, la ei, la cine eraţi, râzi, că ce poţi să faci altceva, la trecut, ca prostul la sat, îţi spui că erai, că eraţi tineri, nepăsători, imaturi, gălăgioşi, simpli, tâmpiţi în seninătatea voastră de la început de viaţă, început de joburi, început de inimă. Cauţi motive generoase pentru starea ta curentă, îţi proslăveşti blazarea, cinismul e un lucru bun şi, mai ales, dobândit. E ca o primă de Crăciun pe timp de criză, e recompensa după ce te-ai tăvălit un an-doi-trei prin căcat şi te-ai simţit cel mai singur, netot, neom, neiubit dintre Pământeni. E lumina de la capătul Controlului.

E înţelepciunea amară care te face acum inabordabil şi exigent în privinţa prietenilor, trupelor pe care le asculţi şi ciorapilor Paul Smith cărora le rupi eticheta dimineaţa pentru că ai văzut într-un film că e mai simplu să-ţi tot alimentezi stocul de şosete decît să le speli. Uneori te simţi bătrân, alteori te simţi fraier. Alteori, zburdă în tine un soi de fluture mare al dimineţii iubirii, pe care îl scoţi afară imediat, cu o spălătură stomacală pe bază de shot-uri. E, totuşi, ceva periculos şi nesăbuit să te îndrăgosteşti acum. Ţi-ai pierde toată credibilitatea, te-ar podidi fricile, ar fi de neconceput. Postezi ceva pe Facebook în legătura cu asta, pentru că ţi-ar fi plăcut, totuşi, să te mai îmbeţi din inocenţa aia pe care, dacă n-ar fi existat unealta asta socialistă socială care să-ţi amintească cum te-ai prostit cu înaintarea în vârstă, n-ai fi uitat, desigur, că o ai. Aşa m-am săturat de toate judecăţile de valoare şi sfaturile care circulă sub forma pozelor cu copaci şi text aplicat în Photoshop despre cum ar trebui să ne trăim viaţa, să simţim, să iubim, să gândim, să ne futem şi aşa mai departe. Ia haideţi să ne vedem fiecare de viaţa şi de judecata lui şi să nu mai răspândim pilde ca pe bolile venerice, că de-aia ne-am născut (din fericire!) diferiţi, cu mâini, picioare, valori, dorinţe, plăceri şi preferinţe inegale, nu ca să urmăm un model de a exista, tras la xerox.

Mecanica inimii după cutremur

Am retrăit, pe repede-înainte, toţi ultimii trei ani pe care mi-i amintesc. Mi-am crescut şi mi-am colorat unghiile şi părul după asemănarea celor de atunci. Am făcut şi am simţit lucruri atât de asemănătoare că m-a înţepat rutina sub coaste. Am învăţat pe de rost circuitul oamenilor în vieţile noastre şi mi-am amintit de Ioana Nemeş şi de ale ei poveşti pe care lumea le repetă de cînd pămîntul ca pe anotimpuri, fără ca noi să putem face, cu adevărat, prea multe în privinţa asta. Aş vrea tare mult să îmi tai părul şi să arăt iarăşi ca un băiat de 17 ani, dar n-aş face decît să sădesc seminţe suficiente pentru încă trei ani de repetiţie. Aş putea să dansez cu şi mai multe fete cu care am împărţit, fără să vreau, farfurii, furculiţe, săpunuri, şervete de bucătărie şi locul din dreapta al saltelei, dar asta nu mi-ar dezlipi etichetele de fostă cea mai bună prietenă.

Cînd am mers pe podul Basarab aveam Little Black Submarines în căști şi şoferul băgase cea mai oportună viteză, de-mi fluturau aproape urechile.

Jumătate de raft de măşti de păr pe care le ţin în baie îmi aduc aminte de momentele în care am dat bani pe produse scumpe ca să nu par mai puţin snoabă decât cei cu care împărţeam canapeaua, patul sau prosopul de plajă.

Cînd m-am îndrăgostit mă gândeam la pantaloni oranj Marni şi a trebuit să înghit în sec şi de sete, de parcă nu aş mai fi vrut niciodată să sărut pe cineva pe nepusă masă.

Prima întîlnire ne-am dat-o în faţă la biserică şi tot acolo ne-a găsit şi prima ceartă.

Tristeţea e o virtute de care, personal, m-am săturat.

Sfârşitul lumii m-a prins la ora 18.30 în Mini Prix, luminile s-au stins cînd eram la cabina de probă cu o cămaşă lungă şi neagră din mătase pe mine, afară câinii au început să urle ca la lună, clienţii să se foiască ca termitele şi eu să mă întreb dacă asta înseamnă că fac cumpărături proaste.

La Marea Neagră aveam costum de baie ca de la Cannes din 1967 şi l-aş fi lepădat oricînd pentru că în faţa celui mai bun prieten nu îţi vine să te ascunzi niciodată.