Avanpremieră editorială: Curgeţi, lacrimile mele, zise poliţistul

Dilema veche vă prezintă în avanpremieră un fragment din romanul Curgeţi, lacrimile mele, zise poliţistul, de Philip K. Dick, care urmează să apară în seria de autor de la editura Nemira. Romanul a primit în 1975 premiul Campbell Memorial.

Jason Taverner, realizator al unei foarte populare emisiuni de televiziune, se trezeşte într-o bună zi că nimeni, nici măcar baza de date a guvernului totalitar, nu ştie cine e. Într-o societate în care lipsa identificării este o infracţiune, nu are de ales. Trebuie să pornească într-o cursă nebună, în care întâlneşte poliţişti necuraţi şi dealeri de droguri experimentale. Oare ei ştiu mai mult decât arată? Oare cum poate dispărea identitatea unui om peste noapte?

„Curgeţi, lacrimile mele, zise poliţistul este, în cele din urmă, un roman profund uman, care analizează rolurile pe care viaţa ne cere să le jucăm şi felul în care ele mai mult ne împiedică decât ne impulzionează dezvoltarea şi capacitatea de a comunica substaţial unul cu celălalt." – SF Reviews
"Philip K. Dick explorează abil urmările psihologice ale unui coşmar." – The New York Times Review of Books

***

Lumina reveni, percepînd-o chiar cu pleoapele închise. Deschise încetişor ochii şi-şi săltă capul ca să privească în jur. Încercă să-l zărească pe Heather sau pe doctor.

Zăcea întins singur în cameră. Nimeni altcineva nu mai era prezent. O comodă deasupra căreia se afla o oglindă crăpată, pereţi igrasioşi pe care erau fixate aplice oribile, vechi de cînd lumea, şi un televizor care bălmăjea pe undeva prin preajmă… Asta era tot. Nu se mai afla în spital.

Iar Heather nu era împreună cu el. Absenţa ei îl făcea să resimtă un gol total.

Dumnezeule! gîndi. Ce s-a întîmplat?

Durerea din piept dispăruse cu desăvîrşire. Împreună cu multe alte lucruri. Cu mîna tremurîndu-i, dădu la o parte cuvertura soioasă care-l acoperea, se ridică în şezut şi îşi şterse cu un gest reflex fruntea, încercînd să-şi recapete vitalitatea.

Asta-i o cameră de hotel, constată el. Un hotel mizerabil, ieftin şi păduchios, adăpost mai curînd pentru beţivi. Fără draperii, fără baie. Aşa cum locuise cu ani în urmă, la începutul carierei sale. Pe vremea cînd era un simplu necunoscut şi nu avea niciun ban. În acele zile întunecate pe care le zăvorîse în memorie cît mai straşnic cu putinţă…

Banii! Orbecăi după haine şi descoperi că nu mai purta halatul de spital, ci avea din nou costumul său din mătase naturală, acum boţit. Iar în buzunarul interior al acestuia dădu peste cărămida de bancnote de valoare mare, pe care intenţionase să le ia cu sine la cazinourile din Vegas. Bine că-i rămăsese măcar atît!

Îşi roti repede privirea prin încăpere, în căutarea unui telefon. Bineînţeles, nici vorbă de aşa ceva. Dar probabil că exista unul în hol.

Pe cine să sune însă? Pe Heather? Pe Al Bliss, impresarul lui? Pe Mory Mann, producătorul show-ului său TV? Sau pe avocatul personal, Bill Wolfer? Sau pe toţi, poate, cît mai curînd posibil.

Cu gesturi nesigure, reuşi să se ridice în picioare. Stătea clătinîndu- se, înjurînd pentru motive pe care nu le pricepea. Un instinct animalic îl împiedica să se prăbuşească. Îşi pregăti de luptă trupul său puternic, de cetăţean de Rang Șase. Dar nu reuşea să-şi dea seama care e adversarul, iar asta îl înspăimînta. Pentru prima dată în viaţă, se simţi cuprins de panică.

Trecuse chiar atît de mult timp? se întrebă el. N-avea niciun răspuns; pierduse noţiunea duratei. Era ziuă. Dincolo de geamul murder al încăperii, zări un şir de obiecte greu de distins, bîzîind şi behind în timp ce se înălţau drept spre cer. Îşi privi ceasul; arăta orele zece şi

treizeci. Ei şi? Din cîte îşi dăduse deja seama, putea fi la o mie de ani distanţă în timp. Prin urmare, ceasul n-avea cum să-l ajute.

Dar telefonul, da. Ieşi pe coridorul plin de praf, găsi scările, coborî grijuliu treaptă cu treaptă, ţinîndu-se cu atenţie de balustradă pînă ajunse în holul pustiu, deprimant, cu fotoliile sale vechi şi uzate, roase de şobolani.

Din fericire, avea şi mărunţiş. Introduse în fanta telefonului o piesă de aur în valoare de un dolar şi formă numărul lui Al Bliss.

– Agenţia de impresariat Bliss, răsună imediat vocea lui Al.

– Ascultă, rosti precipitat Jason, nu ştiu unde mă aflu. Pentru numele lui Dumnezeu, vino şi ia-mă; scoate-mă imediat de-aici; du-mă oriunde în altă parte. Înţelegi, Al? Confirmă-mi!

Urmă un moment de tăcere. Apoi, cu o voce îndepărtată, plină de detaşare, Al Bliss întrebă:

– Cu cine stau de vorbă?

Jason îşi spuse numele pe un ton mormăit.

– Dar nu vă cunosc, domnule Jason Taverner, sublinie Al, cu aceeaşi voce neutră, aproape indiferentă. Sînteţi sigur că aţi format numărul corect? Cu cine doreaţi să vorbiţi, de fapt?

– Cu tine, Al… Al Bliss, impresarul meu. Ce s-a întîmplat în spital? Cum am ajuns de acolo, aici? Știi? Panica i se accentuă, pe măsură ce încerca să se controleze. Făcu în aşa fel încît cuvintele să-i sune cît mai rezonabil. Poţi să dai de Heather în locul meu?

– De domnişoara Hart? întrebă Al. Scoase un chicotit. Și nu mai adăugă nimic.

– Tu, dacă vrei să ştii, se răsti Jason, pe un ton feroce, nu mai eşti de-acum înainte impresarul meu. Punct! Indiferent care-ar fi situaţia. Eşti concediat!

Auzi un nou chicotit, apoi urmă un declic şi telefonul amuţi. Al Bliss închisese.

Am să-l omor pe nemernic, îşi spuse Jason. Am să-l fac bucăţele pe ticălosul ăsta chel şi gras! Ce încearcă să-mi facă? Nu înţeleg. De ce se întoarce brusc împotriva mea? Ce i-am făcut, pentru numele lui Dumnezeu? E prietenul şi impresarul meu de nouăsprezece ani şi niciodată nu

s-a mai întîmplat aşa ceva!

O să încerc cu Bill Wolfer, hotărî Jason. El e întotdeauna prezent la serviciu sau, dacă nu, poate fi găsit uşor la telefon. Cred că voi reuşi să dau de el şi să mă lămuresc ce se întîmplă. Introduse în fanta aparatului un al doilea dolar de aur şi formă din memorie

numărul avocatului.

– Cabinetul de avocatură Wolfer & Blame, se auzi în receptor vocea unei secretare.

– Daţi-mi-l pe Bill, ceru Jason. Sînt Jason Taverner. Mă cunoaşteţi!

– Domnul Wolfer este la tribunal astăzi, răspunse secretara. Doriţi să staţi de vorbă cu domnul Blame, în schimb, sau aşteptaţi să vă sune domnul Wolfer mai tîrziu, în cursul după-amiezii, după ce se întoarce la birou?

– Știţi cine sînt? întrebă Jason. Știţi cine e Jason Taverner? Vă uitaţi la televizor?

Vocea aproape că-i scăpă de sub control. Și-o simţi spartă şi nefiresc de ascuţită. Cu un efort aproape supraomenesc, reuşi s-o ţină în frîu pînă la urmă, dar nu putu să-şi înăbuşe tremurul mîinilor. De fapt, tot trupul îi era scuturat de convulsii.

– Îmi pare rău, domnule Taverner, zise secretara, dar nu pot vorbi în locul domnului Wolfer sau…

– Te uiţi la TV? întrebă el.

– Da.

– Și nu ai auzit de mine? Sau de Jason Taverner Show, în fiecare zi de marţi, la orele douăzeci şi unu?

– Îmi pare rău, domnule Taverner. Chiar trebuie să vorbiţi direct cu domnul Wolfer. Daţi-mi numărul de telefon de la care sunaţi şi o să am grijă ca dînsul să vă caute în cursul zilei de astăzi…

Jason agăţă receptorul în furcă.

Sînt nebun, îşi spuse. Sau ea e nebună. Ea şi cu Al Bliss, jigodia aia de om. Doamne! Tremurînd, se îndepărtă de telefon şi se aşeză într-unul dintre fotoliile decolorate şi mult prea masive. Îi făcea bine să stea jos; închise ochii şi respiră încet şi profund. Timp în care analiză situaţia…

Am cinci mii de dolari în bancnotele cele mai mari emise de guvern, îşi spuse. Deci nu sînt chiar neajutorat. Iar chestia aia extraterestră pare să-mi fi dispărut din piept, inclusiv tentaculele prin care se hrănea. Probabil că au reuşit s-o scoată pe cale chirurgicală, în spital. Aşa că – cel puţin – sînt în viaţă; chestie care ar trebui să mă bucure. Să fi necesitat asta vreun interval de timp? se întrebă. Am nevoie de un ziar!

Găsi unul chiar pe canapeaua de alături – un Los Angeles Times din 12 octombrie 1988. Deci nu exista nicio scurgere de timp. Era vorba chiar de ziua de după spectacolul său, de după momentele cînd Marilyn îl trimisese, aproape pe moarte, la spital.

Îi veni o idee. Căută printre rubricile ziarului, pînă cînd găsi coloana dedicată spectacolelor de varietăţi. De obicei, el apărea în fiecare seară la Camera Persană de la Hollywood Hilton – de fapt, chestia asta se întîmpla încontinuu de vreo trei săptămîni, mai puţin în serile de marţi, cînd avea spectacol la televiziune. Reclama pentru Jason, pe care hotelul o publicase în fiecare seară, de trei săptămîni încoace, nu se zărea nicăieri. Poate au mutat- o pe altă pagină, îşi spuse el, confuz. Luă la rînd toată rubrica, pagină cu pagină, anunţ cu anunţ. Nici urmă de numele său. Sau de pozele care-i arătau figura, fără întrerupere, într-un ziar sau altul, de mai bine de zece ani!

Am să mai fac o încercare, hotărî el. O să-l sun pe Mory Mann. Scoţînd portofelul, căută bileţelul pe care scrisese numărul lui Mory. Portofelul îi devenise însă îngrijorător de subţire. Toate actele dinăuntru dispăruseră. Inclusiv actele de identitate care l-ar fi ţinut în viaţă. Care i-ar fi permis să treacă prin barajele de poli şi naţi fără să se tragă asupra lui sau să fie trimis în cine ştie ce lagăr de muncă forţată.

Nu pot supravieţui nici măcar două ore fără acte, îşi spuse el. Nici măcar nu îndrăznesc să ies din holul hotelului ăstuia de doi bani, ca să mă plimb pe trotuarul din faţă. O să presupună că sînt vreun student sau vreun profesor scăpat dintr-un campus. O să-mi petrec restul vieţii ca sclav, condamnat la muncă silnică. Voi deveni o non-persoană!

Prin urmare, prima mea grijă trebuie să fie aceea de a rămîne în viaţă! La naiba cu Jason Taverner, artist de divertisment! O să-mi fac griji în privinţa asta mai tîrziu…