Avanpremieră editorială: "Constance"

Dilema veche vă prezintă în avanpremieră cîteva fragmente din volumul Constance. Tragica şi scandaloasa viaţă a doamnei Oscar Wilde, de Franny Moyle (trad. Cristina Jinga), în curs de apariţie la Editura Humanitas, în colecţia „Convorbiri. Corespondenţă. Portrete“. 

***

Autodeclarată prerafaelită – un termen care, prin anii 1880, era echivalent cu „estetă“ –, Constance purta o torţă aprinsă în anii 1850 de către un grup de femei care participaseră la înfiinţarea Frăţiei Prerafaelite a Pictorilor. Femei ca Elizabeth Siddal şi Jane Morris, soţia pictorului Daniel Gabriel Rossetti şi cea a poetului, desenatorului şi socialistului William Morris, fuseseră modele pentru artiştii prerafaeliţi, purtînd veşminte largi, învoalte.

Însă nu doar înfăţişarea lor pe pînzele pictorilor aprinsese scînteia noii mode în elita intelectuală. Dincolo de pînze, aceste femei stabiliseră deopotrivă noi libertăţi pentru femei, libertăţi care, peste vreo douăzeci de ani, abia au început să fie adoptate de masa largă a populaţiei feminine. Ele promovaseră stiluri noi de rochii, cu mînecile fie cusute la nivelul umerilor, şi nu mai jos, fie bufante şi largi. În vreme ce restul populaţiei feminine victoriene trebuia să umble cu braţele ţintuite de corp în teci strîmte, imobile, femeile prerafaelite îşi puteau mişca liber braţele pentru a picta, a poza pictorilor sau pur şi simplu a se simţi confortabil. Fetele prerafaelite renunţaseră, de asemenea, la uriaşele fuste cu crinoline în formă de clopot, înfoiate cu ajutorul cercurilor şi al coliviilor prinse în chingi de desuuri feminine. Se descotorosiseră de corsetele strînse, care sugrumau taliile ca pe nişte clepsidre, ca şi de bonetele şi coafurile complicate ce adăugau strat peste strat în toaleta zilnică feminină.

Vestimentaţia „estetică“, după cum a devenit cunoscută, era mai mult decît o modă, era o declaraţie. Căutînd confortul pentru femei, vorbea totodată despre o dorinţă de eliberare care depăşea lejeritatea fizică. Era de asemenea o declaraţie despre expresia creativă feminină, ea însăşi în consonanţă cu problemele feministe de anvergură. Primele femei care aderaseră la gruparea prerafaelită trăiau neconvenţional cu artişti, lucrau la propriile proiecte artistice şi deveneau, la rîndul lor, celebre. Cele care purtau veşminte estetice tindeau să creadă, drept consecinţă, că ar trebui să aibă dreptul la o carieră şi, în cele din urmă, că ar trebui să li se acorde dreptul la vot.

Magazinul de căpetenie al estetismului a fost cel al lui Liberty din Londra. Prin 1875, creaţia lui Arthur Liberty îşi deschisese porţile în Regent Street şi oferea avangardei londoneze posibilitatea de a cumpăra cel mai bine confecţionat mobilier şi cele mai fine mărfuri orientale. Era specializat, de asemenea, în „ţesături artistice“, din care se croiau acele rochii estetice largi şi cu mîneci bufante, multe purtate la boema Galerie Grosvenor. Constance era o clientă obişnuită a magazinului lui Arthur Liberty. În scrisorile ei menţionează livrări de la magazin şi de asemenea faptul că i-a cumpărat lui Otho[1] o cravată cafenie de acolo, un gest pe care nu e clar dacă el l-a apreciat, date fiind rezervele lui faţă de vestimentaţia estetică.

Şi, astfel, Constance, cu „rochiile ei urîte“, cu educaţia şi cu prietenele ei, devenise deja, într-o oarecare măsură, o tînără independentă. Îndepărtîndu-se de convenţiile trecutului respectate de clasa mijlocie – după care femeile erau şcolite acasă, de guvernante, se îmbrăcau într-o anumită manieră şi umblau însoţite de persoane mai vîrstnice –, Constance era deja modernă.

***

A început prin a fi tot mai pasionată de artă şi cultură, în mod deosebit de artele vizuale şi decorative. Constance men­ţio­nează deseori controversata Galerie Grosvenor în scrisorile ei de la începutul anilor 1880. Acolo, pe New Bound Street, se afla un templu al artei contemporane proiectat ca un palazzo italian. Iubitorii de artă care veneau să se închine aici treceau prin impunătoarea intrare proiectată de Palladio, salvată din demolarea bisericii Santa Lucia din Veneţia, înainte de a pă­trunde într-o sală uriaşă, împodobită cu un tavan concav, pe care James McNeill Whistler pictase fazele Lunii şi o spu­zeală de stele aurii. Sub un piedestal de catifea verde, pe pereţii îm­brăcaţi în mătase roşie, întretăiaţi din cînd în cînd de coloane ionice salvate de la fosta operă italiană din Paris, erau expuse cele mai bune opere de artă avangardistă.

Dar Grosvenor era mai mult decît o galerie de artă: era, totodată, veriga de legătură socială cu grupul alternativei, gru­pul estetic al gîndirii liberale, deosebit de prietenos cu femeile. Încă de la începuturile sale, îşi cîştigase reputaţia de a sprijini, printre alţii, pe artistele „feministe“, din care multe aveau să devină prietene de nădejde ale lui Constance şi Oscar. Picto­riţe precum Emily Ford, Louise Jopling, Evelyn de Morgan şi Henrietta Rae îşi aveau lucrările expuse acolo. Ca şi Constance, ele se bucurau de restaurantul galeriei, care se îngrijea în mod special de prînzul doamnelor neînsoţite de persoane mai vîrstnice, ca şi de biblioteca şi de clubul acesteia, cu un salon dedicat doamnelor.

***

Nu doar de artă şi de personajele sale pitoreşti se simţea atrasă Constance. Curentul estetic generase un nou nivel de apreciere a artelor decorative; bucurîndu-se de multă preţuire şi recunoaştere, priceperea artizanală, precum broderia, a devenit o formă admisă de manifestare a talentului feminin în anii 1870. În 1872, la Şcoala Regală de Artă s-a înfiinţat Secţia lucru de mînă, menită să ofere o activitate femeilor din aristocraţie. Artiştii de frunte din curentul estetic furnizau desenele pentru participantele la cursurile şcolii de lucru manual. Pe lîngă această instituţie, atelierele de design interior ale companiei Morris & Co. – unde însăşi soţia lui William Morris, Jane, şi fiica sa, May, aveau un rol activ în supervizarea lucrului de mînă – dăduseră broderiei un nou statut. Nemaifiind pentru doamne un mijloc de petrecere a timpului în saloane, lucrul de mînă artistic era acum cultivat şi pentru consumul public, considerat a contribui esenţial la interioarele moderne.

Întruchipînd acest moment, Constance şi-a explorat propria înzestrare în privinţa lucrului de mînă. Mătuşa ei Carrie, vajnică credincioasă creştină, i-a convocat ajutorul la decorarea noii şcoli superioare de fete din Baker Street. Şcoala era un proiect filantropic al domnului şi doamnei Francis Holland. Preot de vază, Holland a colectat banii şi a cumpărat terenul de pe Baker Street nr. 6, pe care a ridicat o clădire modestă, aptă să fie convertită în depozit în caz că şcoala ar fi fost o nereuşită. Cei mai nobili şi cei mai buni din comunitatea creştină locală s-au implicat în decorarea pereţilor văruiţi simplu în alb, în săptămînile de dinaintea deschiderii şcolii, din octombrie 1878.

Constance a pregătit o serie de broderii care să fie puse cap la cap pe toată lungimea „ambulatoriului“ şcolii. A petrecut zile în şir brodînd cuvintele „Ascultaţi-mă, fiilor, căci fericiţi sînt cei ce păzesc căile mele. Ascultaţi învăţătura, ca să fiţi înţelepţi“ pe o imitaţie de piele albastră, cosînd cu grijă fiecare literă într-o scriere gotică, de vreo doisprezece centimetri înălţime, cu negru, roşu şi auriu. Pasiunea lui Constance pentru lucrul de mînă n-avea s-o părăsească niciodată. Ani mai tîrziu, i-a arătat lui Oscar un paravan pentru şemineu pe care îl „brodase pe in Morris albastru cu mătase roz şi verde“ şi-l montase într-o ramă Liberty vopsită în verde.

Drept răsplată a eforturilor depuse pentru noua şcoală superioară de fete, mătuşa Carrie a dus-o pe Constance să-l cunoască pe marele Francis Holland însuşi, dar aceasta s-a comportat sub aşteptări, „pur şi simplu tremurînd de spaimă“ de-a lungul întregii întrevederi, în pofida faptului că Holland era fermecător şi plin de umor. „Cred cu adevărat că sînt cea mai mare toantă care a trăit vreodată, să-mi fie atît de frică de oameni“, avea să noteze ea după aceea.

În cele din urmă totuşi, distanţarea de mama ei şi influenţa blajină a bunicului i-au îngăduit lui Constance să înflorească. Încet, simţul umorului, inteligenţa şi dragostea ei de viaţă au început să iasă la iveală, iar timiditatea i s-a atenuat. Fata care s-a trezit incapabilă să vorbească în faţa lui Francis Holland a început să se transforme într-o femeie incisivă, încăpăţînată, cu un neobişnuit simţ al umorului.

„În discuţii, era surprinzător de ageră în detectarea punctelor slabe şi eronate din orice raţionament“, îşi amintea Otho. „Putea să-şi susţină bine punctul de vedere într-o dispută şi avea întotdeauna curajul părerilor personale“, deopotrivă cu „un umor discret şi simţul ridicolului“.

***

Luat de valul moştenirii prerafaelite, ca şi Constance, Oscar scria sub influenţa poeţilor acelui curent, Algernon Charles Swinburne şi Rossetti. Vedea în operele lor o intensă veneraţie a frumuseţii. Iar acest cult al frumuseţii era consolidat de scrierile critice ale lui Walter Pater, ale cărui Studii de istorie a Renaşterii au avut o influenţă hotărîtoare asupra lui. În încheierea acestor studii, Pater susţinea în esenţă că, într-o lume în mişcare, frumuseţea oferă o estetică imobilă, rafinată, care ar putea lua locul lumii schimbătoare şi, astfel, ar dărui privitorului o formă de experienţă mai înaltă.

Pater era membru al Colegiului Brasenose şi îndrumător aici, iar Oscar îl întîlnise în timpul festivalului Michaelmas din 1877. Teoriile lui Pater despre importanţa frumuseţii erau exprimate nu doar în lucrările sale scrise, dar şi în propriul mediu casnic. Mary Ward, soţia criticului de artă de la The Times Humphry Ward, locuia în Oxford vizavi de Pater şi a descris în memoriile ei „splendida“ lui casă, în care „salonul era decorat cu tapet Morris; avea mese şi scaune cu picioare fusiforme; o cumpătată îngăduinţă pentru platourile şi vazele albastre, cumpărate, cred, din Olanda… gravuri, dacă-mi amintesc bine, de Botticelli; cîteva oglinzi şi foarte puţine flori, alese şi aranjate cu «o artă simplă, dar bine gîndit㻓.

Camerele lui Oscar de la colegiu vădeau o similară venerare a estetismului. Şi el aprecia designerii contemporani ca William Morris şi îşi mobilase încăperile cu simplitate, îmbinînd porţelanurile albastre cu frumoase gravuri.

Gustul estetic s-ar putea extinde la orice domeniu în care frumosul, obiectul său, e aplicabil. Nu se limitează la artele frumoase, literatură sau interioare. Aranjamentele florale pot avea un aspect estetic. Crinul şi floarea-soarelui erau florile preferate ale adepţilor estetismului. Artefactele japoneze şi chinezeşti le stîrneau admiraţia. Şi, bineînţeles, estetismul se manifesta în primul rînd în modă.

***

Strădaniile meşteşugăreşti şi artistice ale lui Constance, deopotrivă cu examenele de la universitate, o arată drept o tînără care îşi căuta un rol personal în viaţă. Cu vreo doi ani mai înainte, pe vremea cînd vărul Stanhope o ceruse în căsătorie, încercase să-şi exprime în cuvinte această dorinţă profundă de a realiza ceva în viaţă. „Nu am nici o obiecţie precisă la căsătorie în afară de aceea că nu ţin la nimeni şi că mai degrabă mă tem de ea“, îi spusese Constance lui Otho.

„În acelaşi timp, nu pot să afirm că prefer viaţa pe care o duc în prezent. Dacă în cele din urmă nu mă voi căsători cu nimeni, n-am să rămîn cu mătuşica toată viaţa, o să fac ceva. Simt că stagnez şi n-o să fie totuşi atît de rău cîtă vreme eşti şi tu la Londra – şi mă gîndesc să mă duc la examen. N-am să mă spetesc muncind, pentru că nu-mi pasă foarte mult de rezultate, vreau doar să am ceva precis de făcut care să mă împiedice să visez încontinuu pînă o să ajung complet morbidă.“

Cu dorinţa ei de a realiza ceva în viaţă, Constance se ralia unui grup de femei care, încă de la jumătatea secolului, luptase pentru egalitate socială pentru femei, ca şi pentru emanciparea lor politică. Avea să fie o cauză pe care, la momentul potrivit, Constance o va îmbrăţişa în mai mare măsură şi în mod declarat.

În anii 1880, vocea feminismului căpătase forţă. Mişcarea sufragetelor îşi pornise campania cu personalităţi marcante şi cu aristocraţi, precum vicontele Haberton, care conduceau demonstraţii naţionale pentru dreptul femeilor deţinătoare de case şi plătitoare de rate de a vota. Lăsînd la o parte chestiunea votului parlamentar, dominaţia bărbaţilor în celelalte aspecte ale vieţii fusese recuzată şi demontată. Femeile cîştigaseră deja dreptul de a practica medicina, iar în 1880 Eliza Orme a devenit prima femeie care a obţinut o licenţă în drept. Apoi, în 1882, Legea proprietăţii pentru femeile măritate a marcat o autentică schimbare, căci pentru prima oară se admitea că o femeie măritată putea fi, din punct de vedere legal, o persoană.

Pînă în 1882, toate femeile măritate erau definite prin subordonare faţă de soţi şi orice proprietăţi şi drepturi ar fi avut înainte de căsătorie erau cedate în folosul acestora. În presă circulau poveşti îngrozitoare arătînd nedreptatea acestui sistem şi posibilitatea ca bărbaţii să irosească averile personale ale soţiilor dacă aşa ar fi vrut, fără ca ele să aibă vreun mijloc de apărare. Dar, după adoptarea Legii, femeile măritate s-au văzut dintr-odată redefinite sub aspect legal. Li se dădea dreptul la avere proprie, ca şi acela de a cumpăra şi a vinde o proprietate în numele lor. Puteau deţine conturi în bancă şi acţiuni. Puteau da în judecată ca persoane individuale, fără a se mai bizui pe serviciile soţilor. Reversul medaliei era că, acum, erau răspunzătoare pentru propriile datorii şi puteau fi declarate falite, însă prea puţine se plîngeau de acest dezavantaj. Constance trăia într-o vreme cînd se putea bucura de o libertate şi o responsabilitate deosebite şi mai temeinice decît cele ale generaţiilor mamei şi bunicii sale.

[1] Fratele ei