Avanpremieră editorială: "Clinamen. Cum a început Renaşterea"

Duminică, 16 februarie, ora 17, La Librăria Humanitas de la Cişmigiu va avea loc lansarea volumului pentru care Stephen Greenblatt a primit premiul Pulitzer în 2012, Clinamen. Cum a început Renaşterea. Invitaţi sunt Mihaela Irimia, prof. univ. dr. Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti şi directorul Centrului de Excelenţă pentru Studierea Identităţii Culturale, Centrul de Studii Britanice, Şcoala Doctorală de Studii Literare şi Culturale, Andrei Cornea, eseist, filosof şi profesor la Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti şi Vlad Russo, redactorul cărţii. 

Publicăm, în avanpremieră, un fragment din Clinamen. Cum a început Renaşterea:

De vreme ce papirusul nu se mai găsea, iar hîrtia nu s-a folosit pe scară largă decît începînd cu secolul al XIV-lea, pentru mai bine de o mie de ani principalul material pe care s-au scris cărţile era făcut din pielea animalelor – vaci, oi, capre şi, uneori, căprioare. Suprafaţa acestora trebuia să fie bine netezită, astfel că una dintre uneltele pe care le distribuia bibliotecarul monahal era piatra ponce, cu care se înlătura părul de animal rămas împreună cu orice alte protuberanţe sau imperfecţiuni. Scribului care primea un pergament de proastă calitate îi revenea o sarcină foarte dezagreabilă; aşa se explică de ce întîlnim uneori răbufniri de nemulţumire pe marginea manuscriselor monahale care au supravieţuit: „Pergamentul este păros“… „Cerneală subţiată, pergament prost, text dificil“… „Slavă Domnului, în curînd o să se întunece“. „Copistul să fie lăsat să-şi înceteze munca“, scria un călugăr obosit sub numele său, data şi locul în care lucra. „Am terminat de scris totul – scria altul. Pentru numele Domnului, daţi-mi să beau.“

Cel mai fin pergament, care le făcea viaţa uşoară scribilor şi care, neîndoielnic, apărea în cele mai frumoase vise ale lor, era făcut din piele de viţel şi se numea vellum. Iar cel mai bun din această categorie era vellum-ul uterin, din pielea viţeilor avortaţi. Uimitor de albe, netede şi durabile, aceste piei erau rezervate pentru cele mai preţioase cărţi care erau împodobite cu miniaturi elaborate, asemănătoare cu pietrele preţioase, şi uneori prinse în coperte încrustate cu nestemate adevărate. Bibliotecile din întreaga lume încă mai păstrează un număr apreciabil de asemenea obiecte remarcabile, operele unor scribi care au trăit cu şapte sau opt sute de ani în urmă şi care au trudit ore în şir pentru a crea ceva frumos.

Scribii talentaţi erau scutiţi de la anumite momente de rugăciune colectivă, pentru a se maximiza numărul de ore petrecute la lumina zilei, în scriptorium. Şi nu erau nevoiţi să lucreze noaptea: din cauza temerii, pe de-a-ntregul justificate, că ar putea izbucni vreun foc, le era interzis să folosească lumînările. Însă în timpul – de aproximativ şase ore pe zi – pe care-l petreceau efectiv la masa de lucru, viaţa lor aparţinea în întregime cărţilor. Se putea spera, în anumite mînăstiri cel puţin, ca scribii să înţeleagă ceea ce copiau: „Milostiveşte-te, Doamne, şi binecuvîntează acest atelier al slujitorilor Tăi – se spune în dedicaţia unui scriptorium – ca tot ceea ce se scrie acolo să poată fi înţeles de inteligenţa lor şi transpus întocmai în lucrările lor.“²¹ Şi totuşi, interesul efectiv al călugărilor pentru cărţile pe care le copiau (sau dezgustul lor pentru ele) era de-a dreptul lipsit de importanţă. Într-adevăr, în măsura în care copierea era o formă de disciplină – un exerciţiu de umilinţă şi o îmbrăţişare voluntară a suferinţei –, dispreţul sau pur şi simplu neînţelegerea puteau fi preferabile unui ataşament. Curiozitatea trebuia evitată cu orice preţ.

Subordonarea completă a scribului monahal faţă de text – suprimarea intelectului şi sensibilităţii sale în scopul înăbuşirii spiritului călugărului – era incompatibilă cu curiozitatea avidă şi egocentrismul lui Poggio. Dar el înţelegea că speranţa lui neţărmurită de a găsi vestigii cît mai reprezentative ale trecutului antic depindea în mare măsură de această subordonare. Ştia că un cititor angajat era înclinat să modifice textul pentru a-l face să capete un sens, însă, de-a lungul secolelor, asemenea modificări duceau inevitabil la coruperea întregii lucrări. Era mai bine că scribii monahali fuseseră obligaţi să copieze totul exact aşa cum le apărea înaintea ochilor, chiar şi acele lucruri care nu aveau nici un sens.

Pagina din manuscris supusă copierii era acoperită cu o foaie în care se decupase o fereastră, astfel ca scribul să se concentreze asupra fiecărui rînd în parte. Călugărilor le era strict interzis să modifice ceea ce considerau ei a fi greşeli în textele pe care le copiau. Puteau să corecteze doar propriile scăpări ale peniţei, răzuind atent cerneala cu o lamă şi acoperind pata cu un amestec de lapte, brînză şi chitră, versiunea medievală a soluţiei noastre corectoare. Nu puteai să mototoleşti pagina şi s-o iei de la capăt. Deşi pieile de oaie şi de capră se găseau din abundenţă, procesul de fabricare a pergamentului era laborios. Un pergament bun era prea valoros şi prea greu de obţinut pentru a fi aruncat. Aşa se explică faptul că mînăstirile colecţionau în primul rînd manuscrise antice şi că nu le-au sortit mai apoi lăzii cu gunoi.