Avanpremieră editorială: Bucuria de a nu fi perfectă

Dilema veche vă prezintă în avanpremieră un fragment din volumul Bucuria de a nu fi perfectă, de Riri Sylvia Manor, în curs de apariţie în colecţia „Memorii/Jurnale“, la Editura Humanitas.

Riri Sylvia Manor (n. Aberfeld în 1935, la București) este fiica unui om de afaceri bucureștean și a unei mame casnice, originară din Craiova. Se specializează în oftalmologie la Spitalul Beilinson, Universitatea de Medicină din Tel Aviv, și în neuro-oftalmologie la Universitatea California din San Francisco.

Din 2000 reîncepe, după 40 de ani de întrerupere, să scrie poezie în limba română. În 2002 înființează Societatea de Scriitori Israel – România. Cu ocazia primelor festivaluri „Zile și nopți de literatură“ de la Neptun, colaborează cu uniunile scriitorilor din ambele țări; astfel vine pentru prima oară în România Amos Oz, împreună cu alți 13 scriitori israelieni importanți; de asemenea, în 2012 redactează un număr al revistei israeliene Moznaim dedicat literaturii române actuale, pentru care i se decernează Premiul Alexandru Safran. În Israel publică două cărți de poezie și primeşte Premiul Ofer Lieder, iar în România publică patru volume: Privind (2000), Save as... (2007), Pestriț (2010), Încă (2015), și i se decernează Premiul Lucian Blaga. În Israel îi apăre o carte care se traduce în limba arabă (1996), iar în Franța – volumul Bariolée, tradus de Irina Mavrodin (2011). Împreună cu Ioana Ieronim, traduce în română cartea de poeme Șeherezada, a poetei israeliane Agy Mishol (2009). În 2015 i se decernează de către statul Israel Premiul Opera Omnia pentru activitatea științifică. 

*** 

A doua zi, în drum spre casă, Gherghina mi-a spus ultima noutate:

— La etajul nostru s-a mutat doamna Simu, închipuie-ți, mama Ilenei Simo!

— Cine e Ileana? Vorbeşti despre ea de parcă ar trebui s-o cunosc.

— A fost o mare balerină a noastră, nu ştiai? A murit acum trei luni în Franţa într-un accident, în maşina prietenului ei. Sărăcuţa, avea doar 27 de ani. Dar să nu mă spui la cucoana că ţi-am povestit, ea crede că la copii nu trebuie să le spui chestii din astea.

— Cum să-i povestesc? Nici ce mi-ai spus că fac băieţii cu fetele cînd se căsătoresc nu i-am povestit, şi asta era mult mai important, cum să-i povestesc ce-mi spui? Pe mine m-ar bate şi pe tine te-ar da afară! Nici lui Pică nu i-am spus, ca să nu scape vreo vorbă cînd stă pe terasă cu mama.

Gherghina, liniştită de spusele mele, intră cu mine în lift.

La etajul nostru, în faţa liftului, aştepta o doamnă slabă, măruntă, îmbrăcată în negru şi cu ochii plînşi. Cînd am privit-o mi s-a părut că ochii i-au devenit mai puţin trişti. „Îmi aduci aminte de Ileana cînd era de vîrsta ta“, spuse doamna Simu, şi mă invită să vin pe la ea în vizită. Mama nu s-a împotrivit, doar doamna Simu nu era băiat şi apoi era vorba de acelaşi etaj, ba chiar i-a trimis noii noastre vecine un cozonac cu nu că abia scos din cuptor. Pentru mama părerea vecinilor era foarte importantă. În casă nu aveam voie să dăm prea tare radioul sau patefonul. „Să nu audă vecinii, să nu-i deranjăm! repeta mama. Trebuie ţinut cont de vecini!“ Aproape că aş fi vrut să fiu şi eu vecin. Cînd ne întorceam seara tîrziu de la teatru, mama deschidea uşa încet, cu precauţie, să nu facă zgomot. „Poate că vecinii dorm!“ spunea.

Apartamentul doamnei Simu era plin de fotografiile mărite ale fetei ei care murise în Franţa. Niciodată pînă atunci nu văzusem costume de balet şi de scenă ca acelea purtate de tînăra dansatoare plină de viaţă, deşi moartă. Mi se părea că încă dansează, că o să iasă din rame. Mi se părea că aud o muzică răscolitoare însoţind mişcările captate odată de aparatul de fotografiat. O vedeam pe Ileana dansînd prin aer, dansa mult mai frumos decît Monica şi nu era îngîmfată, simţeam că, dacă faci bine ceva şi dacă te bucuri cu adevărat, nu poţi fi îngîmfat sau răutăcios. Doamna Simu scosese două ceşti frumoase de porţelan, le umpluse cu ciocolată caldă, tăiase cîteva felii de cozonac şi mă aşezase lîngă ea, la o măsuţă rotundă acoperită cu o catifea verzuie.

— Ileana a fost dansatoare la Casino de Paris, îmi spuse întristată.

Nu prea ştiam eu ce era asta, dar m-am ruşinat s-o întreb.

— Aş fi vrut s-o fi cunoscut pe Ileana, s-o fi văzut dansînd, i-am spus.

— Pentru mine ea încă dansează, în fiecare clipă dansează, iar cînd o visez chiar dansează şi trăieşte. Aş dormi tot timpul, atunci uit că a murit.

Doamna Simu începu să plîngă, uitînd că sînt de faţă, şi lacrimile i se amestecau cu ciocolata din ceaşcă. Cînd Pică plîngea, îl îmbrăţişam; m-am ridicat de pe scaun, m-am apropiat de ea şi am îmbrăţişat-o. Era de parcă o ştiam mult mai bine pe Ileana decît pe răposaţii Craiovei prezenţi de atîta vreme în povestirile mamei şi ale bunicului. Dar despre Ileana nu auzisem nimic pînă atunci. Îmi părea rău de ea şi de dansul ei şi de femeia care-i era mamă şi care se transformase peste noapte în mama unei moarte. Aşa cum şi mama mea era fiica unei moarte. Mă gîndeam: cine ştie în cîte case se aflau acum oameni pe care nu-i cunosc, dar dacă i-aş cunoaşte aş vrea să-i îmbrăţişez. Sau ei pe mine. Mi-am luat rămas-bun de la noua noastră vecină şi m-am închis în camera mea cu pozele. Pozele Ilenei. Doamna Simu mă lăsase să iau acasă pentru o zi o lădiţă cu poze ale spectacolelor de baletîn care dansase Ileana.

„Uită-te, fetiţo, să vezi ce fată am avut! mi-a spus doamna Simu la despărţire. Mi le aduci înapoi mîine seară.“

Erau atîtea figuri şi poziţii de balet cum nu mai văzusem niciodată, de pildă Ileana, în costum thailandez, îşi scotea capul printre picioare, spre spate. Parcă nici n-ar fi avut oase, mi-am spus. Ce e baletul Monicăi faţă de o asemenea mişcare, cum poate fi aşa de încrezută şi răutăcioasă? Pe loc mi-a venit o idee pe care am încercat s-o alung, dar cu cît voiam s-o îndepărtez, cu atît se strecura ca un hoţ pe fereastra uitată deschisă. Dacă aş duce poza asta mîine la şcoală s-o arăt fetelor, să vadă şi ele şi să vadă şi Monica ce înseamnă un balet adevărat, să nu mai fie atît de înfumurată? Şi cum vin de la şcoală o pun la loc în lădiţă şi o înapoiez vecinei.

Nici n-o să ştie, iar Monica va primi o lecţie! Ce mai lecţie!

— Nu te scoli? E tîrziu, o să întîrzii la şcoală! mi-a şoptit a doua zi la ureche Gherghina.

M-a ajutat să-mi pregătesc lucrurile şi cînd s-a dus la bucătărie am scos poza cu Ileana îmbrăcată în costum thailandez şi am strecurat-o într-un caiet din ghiozdan.

— Ce eşti aşa de tăcută? m-a întrebat mirată Gherghina.

Nu i-am suflat o vorbă, va rămîne secretul meu şi al Ilenei Simo această plimbare la Institutul Moteanu, şcoala mea de pe Calea Victoriei. Cînd am intrat în clasă, am văzut că Monica lipseşte. „Monica este răcită şi are febră“, îi spunea profesoarei o fată. Tocmai acum lipsea, ce păcat! În recreaţie mă uitam după fetele care se împrăştiaseră prin curte şi mă întrebam dacă mai are rost să le arăt poza Ilenei. Deodată, de la distanţă, am văzut-o pe Gherghina alergînd spre mine.

— Ce ai făcut, ai luat vreo poză a balerinei de la doamna Simu? A venit să-şi ceară înapoi lădiţa şi spune că lipseşte o fotografie la care ţinea foarte mult. Cucoana e înfuriată cum încă n-am mai văzut-o... Unde ai pus fotografia?

Am scos din ghiozdan speriată poza şi i-am dat-o. În orele următoare n-am înţeles nimic din ce se spunea în clasă, mă gîndeam înfricoșată la ce va fi acasă.

— M-ai făcut de rîs faţă de vecină! a ţipat mama la mine. Ce o să spună blocul de noi?

— Mamă, dar i-aş fi dat-o înapoi astăzi, nu credeam că o să vină de dimineaţă să-și ceară lădiţa.

Mama nici nu mă asculta. Nu doar Gherghina, nici eu n-o mai văzusem vreodată atît de furioasă. După Craiova, cel mai important lucru pentru ea erau vecinii. Să nu-i deranjăm! Să aibă o părere bună despre ea. S-o iubească.

— Cum ai putut să-mi faci mie una ca asta?

Am început să plîng. Nu m-a pălmuit, dar cînd am intrat în camera mea am priceput ce pedeapsă îmi dăduse. Am înlemnit. Nu mi-a venit să cred! Toate revistele şi o parte din cărţile mele dispăruseră.

— Mamă, unde mi-ai ascuns cărţile şi revistele, sînt revistele mele, ce-ai făcut cu ele?! am ţipat. Iartă-mă, n-o să se mai întîmple!

— La mine nu se țipă! Sînt mama ta! ţipa mama la mine.

Să simţi şi tu ce-a simţit doamna Simu! Le-am aruncat la crematoriu. Ţi-am dat o lecţie s-o ţii minte toată viaţa, să nu mai iei lucruri de la alţii, m-ai făcut de rîs în bloc! Pe mine!

La crematoriu? Capacul lăzii de ars gunoaiele peste revistele mele? Peste cărţile mele? Peste mine? Nu puteam crede.

Obosită de ţipat, mama intrase în dormitor. Gherghina se refugiase în odăiţa ei, bunicul era la tîrgueli şi tata în oraş.

Rămăsesem singură. Eram de obicei singură. Chiar cînd mama îmi vorbea eram singură. Dar cu cărţile nu eram niciodată singură. Am pus ghiozdanul pe pat. Mă uitam la rafturile goale. Nu mai plîngeam. Mă gîndeam. Poate mai găsesc o parte din reviste. Poate nu e ziua cînd se arde gunoiul. Poate revistele mele mai sînt acolo. Cărţile mi le mai pot regăsi. „Poate“ era cuvîntul de care acum mă spriji neam ca bătrînii de un baston în timpul mersului. Dacă nu încerc, voi rămîne chiar fără reviste şi fără cărţi, trebuie să încerc.

Niciodată nu mă dusesem în curtea crematoriului, dar nu era greu de găsit. Am ieşit din apartament fără să spun nimănui, oricum nu aveam cui spune ceva. Mama a vrut să mă pedepsească, dar simţeam că nici nu-şi dădea seama cît de tare m-a pedepsit. Nu putea să-şi închipuie că era de parcă m-a aruncat pe mine la gunoi odată cu revistele. Nu m-ar fi pedepsit aşa dacă ar fi bănuit sau dacă ar fi ştiut că pentru mine revistele însemnau acelaşi lucru ca pentru ea Craiova.

Am coborît pe scări cele patru etaje, am găsit uşa care dă dea spre curtea interioară unde trona imensa ladă de gunoi a blocului, pe jumătate îngropată în pămînt. Avea un capac greu, pe care am reuşit să-l dau încet la o parte. Mirosea a şoarece, aş fi zis, dacă aş fi ştiut cum miros şoarecii. Un borhot de legume putrede, măruntaie de pasăre, oase de peşte, ziare, coji de ouă, pîine mucegăită, pantofi rupţi, zemuri şi zdrenţe. M-am îndepărtat de lada cu gunoi ca să nu mai simt mirosul şi ca să caut în celălalt capăt al curţii un băț de răscolit prin gunoaie. Am găsit unul şi m-am întors.

Am dat la o parte cu băţul obiectele mai mari aruncate în ladă. Mirosul urît mi-a izbit nările, îmi ţineam cît puteam respiraţia. În genunchi, lîngă ladă, dădeam gunoaiele la o parte şi priveam înăuntru, cît de adînc se putea vedea, în speranţa că vor apărea nişte foi cunoscute. Cînd nu mai puteam să-mi ţin respiraţia mă ridicam, mă îndepărtam de ladă şi respiram adînc de cîteva ori. Îmi venea să vomit, dar mă în torceam la ladă.

Robinson Crusoe, fetiţa naufragiată pe un ocean de gunoaie... Nu aveam nici măcar ajutorul unui Vineri. Eram şi Robinson Crusoe, şi Vineri. Dar poate că eram şi zîna cărţilor care mă aveau doar pe mine ca să le pescuiesc din gunoaie. Tot răscolind, mi-am amintit de ultima povestire citită. Voiam s-o recitesc. O povestire despre o fetiţă care se hotărăște să nu mintă, să nu-şi ascundă nici un gînd şi să le spună tuturor doar adevărul, ce crede, ce gîndeşte şi cum gîndeşte în acel minut. Dar cîte catastrofei se întîmplă din cauza asta şi pe cîţi oameni mîhneşte! Tot atunci mi-a venit în minte altă povestire dintr-o carte aruncată de mama la gunoi.

Una cu un spiriduş pitic care coboară într-o bună zi pe razele de lună în odaia unui băieţel căruia nu-i plăcea să înveţe. Spiriduşul se împrieteneşte cu băiatul şi, de cîte ori acesta avea de dat un examen la şcoală, piticul se strecura în buzunarul de sus al cămăşii băiatului şi îi şoptea de-acolo răspunsurile la întrebările profesorului. Cu timpul, băiatul a învăţat multe de la pitic, astfel încît a îndrăgit învăţătura şi a început să ştie răspunsurile singur. Înainte de catastrofa cu crematoriul, tocmai citisem cum piticul îşi ia rămas-bun de la băiat spunîndu-i să nu-i ducă dorul, căci de acum încolo nu mai are nevoie de ajutorul lui. Probabil că exact cînd se urca înapoi pe raza lui de lună, tocmai atunci fusese tras în jos şi azvîrlit de-a dreptul la lada cu gunoi. Cine ştie? Poate că aşa se întîmplă şi cu oamenii, dar tot ce aveam în minte cînd răscoleam gunoiul cu băţul era desenul din carte cu piticul căţărîndu- se înapoi pe razele lunii. Voiam să-l revăd.

Era cald şi transpirasem. Părul ud de sudoare îmi cădea pe frunte şi îl dădeam la o parte cu braţul, căci mîinile nu-mi erau nici libere şi nici curate. Deodată, sub o haină veche, am văzut un teanc de reviste. Nu puteau fi decît ale mele. Am uitat să îmi ţin respiraţia şi vederea revistelor s-a asociat cu mirosul care ani de zile mi-a asaltat în continuare nările. Mirosea urît, îmi venea iar să vomit, eram transpirată, obosită, murdară, aproape un gunoi și eu, dar fericită. Stăteam lîngă lada de gunoi şi zîmbeam. Cu mari sforţări am reuşit să scot din ladă revistele şi cîteva cărţi, căzuseră unele peste altele şi rămăseseră împreună, dar nu și cartea cu piticul care a coborît şi a urcat pe o rază de lună. Aruncat la gunoi, piticul a rămas în gunoi, iar eu îl caut de-atunci prin anticariate, dar nu ştiu autorul cărţii şi piticul a rămas pînă acum irecuperabil. Dar de cînd sînt piticii şi razele de lună recuperabile?

M-am întors acasă şi am intrat cu „salvaţii“ în baie. Salvaţii aveau foile pătate şi rău mirositoare. Mîinile mele erau murdare şi rău mirositoare. Le-am privit mirată. Le-am vîrît sub jetul robinetului, continuam să le privesc şi era ca şi cum săpunul îndepărta murdăria de pe mîini, dar o depunea în memorie. Mi-am spălat bine mîinile, apoi am luat paginile mînjite şi mi-am petrecut degetele umezite cu apă peste foi.

Să nu le ud prea tare. Să nu le înmoi, dar să le curăț. Încetul cu încetul. M-am întors în cameră cu trofeele mele, mîndră de parcă aş fi fost cel puţin Napoleon sau Genghis-Han.

Şi totuşi încă mă mai durea ceva pe dinăuntru, dar mă durea la timpul trecut... Am întins foile la uscat. Pe scaune, pe pat, pe pian şi înăuntrul meu. Am scos din dulap nişte batiste şi le-am întins între pagini ca să se usuce mai uşor.

Tot mirosul urît dispăruse. Le priveam fericită, erau familia mea, mîine puteam întinde o mînă şi hotărî ce carte sau ce revistă să iau de pe raft. În ce povestire să intru ca pe o poartă. Ca printr-o ușă.

Lucrurile frumoase pe care viaţa ţi le aruncă la gunoi trebuie să încerci, măcar, să le cauţi, să le găseşti, să le ridici, să le cureţi, să le priveşti ca şi cum ar fi noi. Viața poate musti şi din gunoi. Să nu fii foarte nefericit cînd lucrurile frumoase îţi sînt aruncate la gunoi, chiar dacă nu le mai poţi regăsi şi recicla. Important este să încerci să le mai vezi o dată. Eram atît de obosită, dar cel puţin nu mai aveam nimic de căutat în ladă. Dacă nu m-aş fi dus la ladă, m-aş fi gîndit: trebuie să mă duc să le caut! Mîine! Mîine. Aveam ceva greu de făcut pe ziua de mîine. Dar mîine o să vină şi eu le găsisem deja. Astăzi. Le găsisem, puteam să mă culc liniştită şi mîine îmi voi pune la loc cărţile deja uscate. Totuşi îmi persista în nări mirosul de gunoi. De ce luasem fotografia balerinei? – iată că nici nu am putut-o arăta Monicăi. Nu a fost frumos nici faţă de doamna Simu, care nu avea de unde să ştie că-i voi înapoia poza. Poate credea că am pierdut-o şi s-a necăjit.

Era fata ei, care nu va mai fi niciodată fotografiată, care nu va mai dansa niciodată. Da, făcusem ceva urît, eram la fel ca personajele din cărţile pentru cei mari, eram alcătuită şi din alb, şi din negru. Dar de ce, dintre toate pedepsele, mama a ales să arunce tot ce aveam mai important la gunoi? E mama mea – m-am gîndit –, aşa e ea. Cu minţile la Craiova.

Nu ştie ce e important pentru mine, dar mă iubeşte. A vrut să mă înveţe minte. Bine că am găsit revistele!

A doua zi nu i-am povestit nimic lui Pică. Nu i-am povestit că am avut mîinile murdare. Avea şi el necazurile lui, şi cînd iubeşti pe cineva nu-i povesteşti cît de urît miroase gunoiul.

Nu-i povesteşti că şi tu ai plîns după ce ţi-a trecut plînsul.