Avanpremieră editorială: 2084. Sfîrşitul lumii

2 iunie 2016
Avanpremieră editorială: 2084  Sfîrşitul lumii jpeg

Dilema veche vă prezintă în avanpremieră un fragment din volumul 2084. Sfîrşitul lumii, de Boualem Sansal, traducere din franceză de Doru Mareş, în curs de apariție în colecţia „Raftul Denisei“, coordonată de Denisa Comănescu. Lansarea cărții va avea loc la Bookfest, sîmbătă, 4 iunie, ora 12,30. Invitați: Ovidiu Nahoi, Tania Radu, Ioan Stanomir şi Denisa Comănescu.

Deţinător al unui număr impresionant de premii literare, atît franceze, cît şi internaţionale, scriitorul algerian Boualem Sansal este, în mod cert, una dintre vocile majore ale literaturii contemporane. Romanul său 2084. Sfîrşitul lumii, tradus în 25 de ţări, a primit Marele Premiu al Academiei Franceze în 2015 şi a fost desemnat drept cea mai bună carte a anului de către revista Lire.

„Fabulă, parabolă, pamflet, roman total al unei dictaturi fără Istorie, 2084 îşi înmărmureşte cititorii. La 66 de ani, pentru Boualem Sansal a tăcea înseamnă «o formă de sinucidere». Dovada este această fabulă orwelliană şi apocaliptică despre viitorul unei dictaturi religioase. [...]

Bine aţi venit în Abistan, imperiul cu 60 de provincii condus de profetul Abi, devotatul Trimis al lui Yölah, încă de la sfîrşitul marelui şi sîngerosului război sfînt, cîştigat de adepţii «unei forme grav degenerate a unei religii sclipitoare» şi care a transformat «bieţi credincioşi inutili în glorioşi şi profitabili martiri». Ascultare, supunere, amnezie, supraveghere, răbdare, ignoranţă, justiţie expeditivă – toate acestea dau ritmul vieţii de zi cu zi a locuitorilor Abistanului.“ – Marianne Payot, L’Express

*****

Se ştie: cerul este locuit de îngeri, iadul colcăie de demoni, iar pămîntul este acoperit de drept-credincioşi, dar de ce ar exista o frontieră la marginea lui? Care să despartă pe cine de cine şi de ce? O sferă nu are nici început, nici sfîrşit. Ce înfăţişare ar avea lumea aceea invizibilă? Şi dacă locuitorii ei sînt dotaţi cu conştiinţă, atunci ştiu de prezenţa noastră şi de acel lucru de neconceput, şi anume că noi nu ştim că ei există altfel decît sub forma unui zvon oribil şi incredibil, reziduu improbabil al unei ere şterse de pe faţa pămîntului? Aşadar, victoria asupra Duşmanului, în Marele Război Sfînt, nu a fost chiar atît de „totală, definitivă, irevocabilă“! În realitate, eşecul ne-a urmărit şi ne-a acoperit cu praful lui chiar în timp ce sărbătoream încontinuu victoria.

Atunci, unde ne situăm acum? Cu siguranţă, în plină calamitate: am fost învinşi, deposedaţi de tot şi împinşi de partea nefastă a frontierei. Lumea noastră pare a fi cu adevărat aceea a perdanţilor, a talciocului de după dezastru, înfrumuseţarea realităţii nefiind cu nimic mai mult decît cosmetizarea unui mort ce cade astfel în ridicol. Iar Yölah Atotputernicul şi Abi, Trimisul lui, ce fac cu noi, cei de pe această plută în derivă? Cine ne va salva, de unde va veni ajutorul?

Aceste întrebări pluteau în aer, îl suprasaturau, dar Abi nu îndrăznea să le vadă, însă le auzea şi suferea.

Uneori, în pofida durităţii dispozitivului de supraveghere şi „purificare“, îndoiala încolţea în unele minţi şi se strecura în altele. Odată eliberată, imaginaţia îşi inventează tot atîtea piste şi şarade cîte are chef, ajungînd departe, doar că aceia care îndrăznesc s-o facă sînt imprudenţi şi iute reperaţi. Tensiunea interioară care-i stăpîneşte electrizează aerul din jurul lor, iar asta e de-ajuns, căci Veii au antene ultrasen­sibile. A crede că viitorul ne aparţine fiindcă ştim noi multe este o greşeală frecventă. Într-o lume perfectă, nu există viitor, ci doar trecut şi legende articulate într-o poveste a începutului fantastic, fără evoluţie, fără ştiinţă. Nu există decît Adevărul, unul şi veşnic, şi mereu alături se află Atotputernicia care veghează asupra Adevărului. Ştiinţa, îndoiala şi ignoranţa decurg din inerenta corupere a lumii care se mişcă, lumea morţilor şi a ticăloşilor. Nici o punte nu este cu putinţă între aceste lumi. Asta-i legea, pasă­rea ieşită din colivie, fie şi doar pentru o bătaie din aripi, trebuie să dispară, nu se mai poate întoarce fiindcă va cînta fals şi va semăna discordie. Cu toate astea, ceea ce unul a văzut, a întrevăzut sau cel puţin a visat, un altul, mai tîrziu, altun­deva, va vedea ceva, va întrevedea, va gîndi şi, poate, acela va reuşi să-l scoată la lumină astfel încît fiecare să vadă şi să se revolte împotriva morţii care s-a strecurat în el.

Din nelinişte în întrebări, din mînie în depresie, din reverie în decepţie, Ati se rătăcise pe deplin şi numai de asta mai era sigur. În întreaga ţară, în toate cele şaizeci de pro­vincii, nu se întîmpla niciodată nimic, nimic vizibil, viaţa era limpede, ordinea sublimă, comuniunea împlinită în sînul Dreptei Frăţii, sub privirea lui Abi şi binevoitoarea supra­veghere a Aparatului. Astfel încununată, viaţa se opreşte, căci ce mai are de imaginat, de refăcut, de depăşit? Ca ur­mare, timpul încremeneşte, fiindcă ce ar mai avea de numărat, iar spaţiul la ce-ar mai folosi în deplină imobilitate? Lui Abi îi reuşise lucrarea, recunoscătoare omenirea putea înceta să mai existe.

„Credinţa noastră e sufletul lumii, iar Abi, inima ei care bate“,

„Supunerea e credinţă, iar credinţa, adevăr“,

„Aparatul şi poporul sînt UNA, după cum Yölah şi Abi sînt Una“,

„Îi aparţinem lui Yölah şi ascultăm de Abi“

etc.

făceau parte din cele nouăzeci şi nouă de maxime-cheie care erau învăţate de la cea mai fragedă vîrstă şi care se depănau tot restul vieţii.

Cînd a fost ridicat sanatoriul, acum multă, multă vreme – un ornament dăltuit în piatră, de deasupra arcadei porta­lu­lui monumental al fortăreţei, amintea o dată, dacă despre o dată era vorba, 1984, înscrisă între două semne cabalistice măcinate de vreme, an care era poate cel al inaugurării, numai că cele cîteva rînduri de dedesubt, care fără îndoială o confirmau şi care indicau destinaţia edificiului, erau într‑o limbă necunoscută –, lucrurile nu stăteau deloc rău, con­form spuselor unor bătrîni smintiţi, dispăruţi între timp, însă nimeni nu înţelesese la ce se refereau, în orice caz nimeni nu-şi amintea ca aceia să fi reuşit să ofere vreo explicaţie, oricare, doar mersul lumii a fost întotdeauna admirabil şi ca­nonic, ieri şi azi, la fel şi mîine, şi poimîine. Uneori, săptă­mîni şi ani de-a rîndul, existenţei îi lipsea totul, nimic nu punea stavilă nenorocirilor care se revărsau peste oraşe şi peste vieţi, numai că acesta era un lucru normal şi drept, trebuia să înveţi neîncetat să-ţi întăreşti credinţa şi să sfidezi moartea. Rugile colective, care asigurau ritmul zilelor şi al orelor, se ocupau de ce mai rămînea, plasau oiţele Dom­nului într-o preaferi­cită buimăceală, iar psalmodierile ce se difuzau între cele nouă rugăciuni cotidiene, prin neobosite difuzoare agăţate în locuri deloc întîmplătoare din sana­toriu, se repercutau din perete-n perete, de pe coridoare-n saloane, înlănţuin­du‑şi la infinit ecourile liniştitoare, spre a menţine atenţia pe buza abuliei. Fondul sonor se topise atît de profund în substrat, încît nimeni nu-i mai observa dispariţia în timpul penelor de curent sau al întreruperii instalaţiei antice de sonorizare, ceva din ziduri ori din sub­conştientul pacienţilor îl ducea mai departe, psalmodiind într-o realitate la fel de adevărată precum cea mai palpabilă dintre realităţi. În pri­virile absente ale celor ce se rugau strălucea una şi aceeaşi blîndă şi vibrantă lumină a accep­tării, care nu-i părăsea nici­odată. Acceptarea, Gkabul în abilimbă, era, de altfel, numele sfintei religii a Abistanului, dar şi titlul sfintei cărţi în care Abi consemnase învăţătu­rile divine.

Pe la treizeci şi doi, treizeci şi cinci de ani, nu mai ţinea minte prea bine, Ati era deja un om bătrîn. Păstrase ceva din farmecul tinereţii şi al naţiei sale: era înalt, zvelt, pielea albă, arsă de vîntul tăios al înălţimilor, îi scotea în evidenţă verdele cu puncte aurii al ochilor, iar nonşalanţa conferea gesturilor lui o senzualitate felină. Dacă-şi îndrepta spinarea, închidea gura spre a nu i se mai vedea dinţii cariaţi şi se învoia să zîmbească, putea trece drept un bărbat fru­mos. Cu siguranţă că aşa fusese cîndva, îşi amintea că asta îl adu­cea la disperare, întrucît frumuseţea fizică este o tară care-l bucură pe Renegat şi atrage batjocura şi agresiunea. Adă­postite în spatele voalurilor lor dese şi al burniqaburilor, strînse în faşe şi întotdeauna bine păzite în perimetrele lor speciale, femeile nu sufereau prea mult, pe cînd pentru un bărbat dăruit cu ceva farmec supliciul era permanent. O barbă lăsată să crească în voia ei te-ar fi putut urîţi, compor­tamentul necioplit şi îmbrăcămintea ca de sperietoare ar fi putut trezi aversiunea, dar vai de bietul Ati, cei din neamul lui erau spîni şi se comportau elegant, iar el în mod deo­sebit, calităţi la care se adăuga o timiditate de tinerel, care‑i făcea să saliveze pe perverşii din preajmă. De copilărie, Ati îşi aducea aminte ca de un coşmar. De fapt, nici nu se mai gîndea la ea, căci ruşinea ridicase o stavilă. Abia la sanatoriu, unde bolnavii lăsaţi de capul lor îşi dădeau frîu liber celor mai josnice instincte, îi reveniseră în minte acele amintiri. Suferea văzînd cum sărmanii puşti fugeau şi se zbăteau neîncetat, însă hărţuirea era atît de aprigă, încît, pînă la urmă, abandonau lupta, nemaiputînd rezista bruta­lităţii ase­diatorilor şi şiretlicurilor lor. Noaptea, le puteai auzi geme­tele care-ţi sfîşiau inima.

Ati simţea cum îl cuprinde disperarea, neputînd înţe­lege cum de era cu putinţă ca viciul să prolifereze în egală măsură cu perfecţiunea lumii. Nu îndrăznea să tragă o con­cluzie contradictorie – virtutea nu cîştigă prin dezordine –, era greu de crezut că depravarea era o supravieţuitoare a Tene­brelor de dinainte de a fi adus Abi Lumina, supravieţuitoare ce se menţinea în activitate pentru a-l încerca pe drept-cre­dincios şi pentru a-l ţine sub ameninţare. Schimbarea, fie ea şi miraculoasă, are nevoie de timp pentru a se împlini, binele şi răul merg mînă-n mînă pînă la victoria finală a celui dintîi. Cum se poate şti unde începe unul şi unde se termi­nă celălalt? În definitiv, binele ar putea fi doar un înlocuitor al răului, ţine de viclenia acestuia din urmă să se înveşmîn­teze elegant şi să cînte fără greşeală, după cum e în natura binelui să fie conciliant pînă la laşitate, uneori chiar pînă la trădare. Doar se spune în Gkabul, partea a doua, capitolul 30, versetul 618: „Nu îi e dat omului să ştie ce este Răul şi ce este Binele, îi e de-ajuns să ştie că Yölah şi Abi lucrează pentru fericirea lui“.

Ati nu se mai recunoştea, îi era frică de acest altul care-l invadase, care se dovedea atît de imprudent şi devenea zi de zi tot mai îndrăzneţ. Îl auzea sugerîndu-i întrebări şi şoptindu-i răspunsuri de neînţeles… şi-l asculta, ciulea urechile, îl soma să precizeze, să conchidă. Dialogul îl epui­za. Îl îngrozea gîndul că va ajunge să dea de bănuit, că se va descoperi că era un… nici nu îndrăznea să pronunţe cuvîn­tul… necredincios. Nici nu pricepea acest cuvînt vred­nic de dispreţ, care nu era pronunţat de teamă ca nu cumva să se materializeze, căci simţul comun se construieşte pe lucruri familiare pe care le tot repeţi fără să te mai gîndeşti la ele… Ne… cre… din… cios, abstracţiune evident min­cinoasă, niciodată, dar absolut niciodată în Abistan nu a fost cineva obligat să creadă, şi niciodată nu s-a încercat nimic pentru a fi cîştigată adeziunea sinceră a cuiva, pur şi simplu fiecăruia i se impunea comportamentul de credin­cios perfect şi asta era tot. Nimic din felul de a vorbi, din atitudine sau din îmbrăcăminte nu trebuia să te deosebească de portretul-robot al drept-credinciosului perfect, aşa cum l-a închipuit Abi sau vreun locotenent inspirat al Dreptei Frăţii, însărcinat cu îndoctrinarea. Individul era format astfel încă din prima copilărie şi, înainte ca germenii puber­tăţii să apară şi să scoată la iveală în mod crud adevărurile de netăgăduit ale condiţiei umane, deja devenise un credin­cios perfect, incapabil să-şi imagineze că ar fi putut exista un alt fel de a trăi această viaţă. „Dumnezeu e mare, are nevoie de devotaţi perfect supuşi, urăşte încrezuţii şi pe cei preocu­­paţi de propria persoană“ (Gkabul, titlul doi, capitolul 30, ver­setul 619).

Însă cuvîntul îl supăra cel mai mult. A nu crede în­seam­nă să refuzi o credinţă în cadrul căreia eşti înscris din oficiu, dar, şi gîndul ăsta nu-i dădea pace, omul nu se poate elibera de o credinţă decît sprijinindu-se pe o alta, aşa cum depen­denţa de droguri se tratează tot cu droguri, adoptînd‑o de mai-nainte, inventînd-o la nevoie. Însă cum şi-n ce fel s-o faci din moment ce, în lumea ideală a lui Abi, nu exista nimic care ar fi putut-o îngădui, nici o opinie cu care să con­cureze, nici o bănuială de posibil postulat pentru a prinde măcar vîrful cozii cine ştie cărei idei rebele, pentru a-ţi în­chi­pui continuarea ei, pentru a construi o poveste care să se poată opune vulgatei. Toate pistele clandestine au fost con­ta­bilizate şi eliminate, minţile sînt reglate cu stricteţe după canonul oficial şi supuse controlului în mod regulat. Sub im­periul Gîndirii unice, a nu crede este de neconceput. Şi atunci, de ce Sistemul interzice necredinţa, din moment ce ştie că aşa ceva e imposibil, făcînd totul pentru ca lucrurile aşa să şi rămînă?… Şi, dintr-odată, a avut o intuiţie, căci pla­nul era atît de limpede: Sistemul nu vrea ca oamenii să creadă! În asta consta planul ascuns, întrucît, atunci cînd crezi într-o idee poţi să crezi şi în alta, în opusul ei, de pildă, şi să desco­peri argumentele pentru a o combate pe cea dintîi ca fiind doar o iluzie. Dar, pentru că este ridicol, imposibil şi peri­cu­los să le interzici oamenilor să creadă în ideea care li se impune, propoziţia logică a fost transformată în interdicţia de a nu crede sau după cum o spune Marele Orînduitor cu alte cuvinte: „Nu încerca să crezi, rişti să te rătăceşti într-o altă credinţă, interzice-ţi doar să te îndoieşti, spune-ţi şi repe­tă că adevărul meu e unic şi drept, şi aşa o să-l păstrezi mereu în suflet, şi nu uita că viaţa şi bunurile tale ale mele sînt“.

În infinita sa cunoaştere a şiretlicului, Sistemul a înţeles din vreme că ipocrizia formează credinciosul perfect, şi nu credinţa, care, prin natura ei opresivă, poartă în propriu-i siaj îndoiala, şi chiar revolta şi nebunia. Şi a mai înţeles că ade­vărata religie nu poate fi nimic altceva decît bigotism bine pus la punct, ridicat la rang de monopol şi menţinut printr-o omniprezentă teroare. „Detaliul fiind esenţial în practică“, totul a fost codificat, de la naştere pînă la moarte, de la răsăritul la apusul soarelui, viaţa credinciosului perfect este un neîntrerupt şir de gesturi şi de cuvinte ce trebuie repetate negreşit, fără a-i lăsa libertatea de a visa, de a ezita, de a reflec­ta, eventual de a nu crede, şi poate chiar de a crede. Lui Ati i‑a fost greu să ajungă la o concluzie: aşadar, a crede nu în­seam­nă a crede, ci a înşela; a nu crede înseam­nă a crede în ideea opusă şi, prin urmare, a se înşela pe sine, a face din pro­pria idee dogmă pentru un altul. Lucru ade­vărat în lumea Gîndirii unice… dar, oare, şi în lumea liberă? Ati a dat îna­poi în faţa acestei dileme, nu cunoştea lumea liberă, pur şi simplu nu-şi putea închipui ce legătură ar putea exista între dogmă şi libertate, şi nici care dintre cele două ar fi mai puternică.

Ceva se frînsese în mintea lui şi nu înţelegea ce. Era, totuşi, conştient că nu mai voia să fie omul care fusese pînă atunci, în lumea care, dintr-odată, i se părea oribil de tică­loasă şi de jegoasă, îşi dorea metamorfoza ce se amorsa prin durere şi ruşine, chiar dacă l-ar fi ucis. Înţelegea foarte bine că omul care fusese, credinciosul devotat, murea acum, iar în el se năştea o altă viaţă. Viaţă care i se părea îmbătătoare, deşi era sortită pedepsei dure, lui cuvenindu-i-se strivirea şi blestemul, alor lui ruina şi surghiunul, întrucît, şi asta era limpede ca lumina zilei, nu avea nici o posibilitate de a scăpa din această lume, îi aparţinea cu trup şi suflet dintotdeauna şi pînă la sfîrşitul vremurilor, cînd nimic nu avea să mai rămînă din el, nici un fir de praf, nici o amintire. Nici măcar nu ar fi putut-o contesta în tăcere, nu avea nimic să-i repro­şeze, în fond, nimic să opună, iar lumea în care trăia era aşa cum era conform propriei naturi. Cine ar fi putut-o con­testa, cine i-ar fi putut aduce cine ştie ce atingere şi, de altfel, cum să o fi făcut? Nimic nu o afecta, din contră, totul o făcea mai puternică. Aşa se născuse, supremă şi maiestuoasă, indi­ferentă faţă de lume şi de omenire, după cum îşi doreau nebunia şi colosala ambiţie a promotorilor ei. Aceasta era explicaţia, era după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu din care totul pleacă şi în care totul se întoarce, binele şi răul, viaţa şi moartea. De fapt, nimic nu există, nici măcar Dum­nezeu, ci doar ea singură, această lume.

Evident, absolut sigur, Aparatul urmează să dea de el și să-l șteargă de pe fața pămîntului, fără îndoială asta urma să se întîmple în curînd, însă poate că de multă vre­me s-a pus în mișcare mașinăria, dintotdeauna, așteptînd doar clipa potrivită pentru a lovi, ca o mîță care se preface că doar­me pe cînd șoarecele crede că a scăpat cu fața curată. Nu era decît o celulă într-un organ, o furnică în furnicar, or, o disfuncţie într-un punct anume e resimţită instantaneu de întreg corpul. Răul care-l înnebunea atinsese probabil cumva, fie şi vag, Sistemul în profunzimile acestuia, fuseseră schimbate pe undeva semnale neobişnuite, duse apoi mai departe de instinct, de vibraţii ale unor coarde ori de fluxul mental al Veilor, declanşînd automat în centrul nervos proce­durile localizării perturbării, ale verificării şi ale unei analize de o infinită complexitate, care vor pune în funcţiune, la rîndul lor, alte mecanisme tot atît de complexe de corecţie, ajustare şi, dacă este cazul, de distrugere, după care va urma reiniţializarea şi uitarea, pentru a preîntîmpina reminiscenţe prejudiciabile şi eventuale accese de nostalgie şi totul, pînă la cel mai mic grăunte de informaţie, va fi codat şi arhivat într-o memorie lentă, infailibilă, pentru a fi rume­gat iar şi iar, la infinit, în aşa fel încît din acest rumegat să se nască regulamente suverane şi învăţături practice care vor întări dispozitivul astfel încît viitorul să nu fie altceva decît o replică fidelă a trecutului.

În prima parte a Cărţii lui Abi, în capitolul 2, versetul 12, stă scris:

„Revelaţia este una, unică şi universală, nu cere nici adaos, nici revizuire şi nici credinţă, iubire sau critică. Doar Accep­tare şi Supunere. Yölah e atotputernic şi-l pedepseşte aspru pe cel înfumurat“.

Şi, mai departe, în partea a 42-a, capitolul 36, verse­tul 351, Yölah adaugă: „Înfumuratul va fi ajuns de fulgerele mîniei mele, se va smulge răul din el, va fi nimicit, ars, cenuşa îi va fi împrăştiată în vînt, iar ai săi, înaintaşi şi urmaşi laolaltă, vor avea parte de un sfîrşit dureros, căci nici moartea nu îi va apăra de răzbunarea mea“.

anunt dilema jpg
Începînd din 7 martie ne puteți găsi pe noul site: www.dilema.ro
Începînd din 7 martie ne puteți găsi pe noul șițe: www.dilema.ro
telefoane samsung galaxy s23 ultra jpg
Ai nevoie de un nou smartphone? Comandă telefoane Samsung Galaxy S23 Ultra aici!
Pentru a vedea specificațiile telefonului este necesar să alegi brandul, modelul, condiția estetică a produsului, culoarea și spațiul de stocare.
Depresia jpg
Depresia: semne, simptome și cauze
Sperăm ca această problemă de sănătate să stea cît mai departe de tine.
Header anvelope jpg
Cum să-ți alegi corect anvelopele de iarnă
Dacă pneurile au taloanele prea moi pentru greutatea mașinii.
Păcănele pe bani reali și cazinourile online jpg
Păcănele pe bani reali și cazinourile online
Jocurile de noroc sînt legate de speranța unui cîștig online.
ruj rezistent 24 ore jpg
Christmas tree landscape png
Cadouri de Crăciun pentru cei mai buni prieteni. 3 idei pe care o să le adore și Moșul
Dacă în cercul de prieteni aveți iubitoare de beauty, un calendar advent este o idee minunată.
poza2 jpeg
Industria IT în România: Joburi și Tendințe în Tehnologie
În plus, se observă o creștere a numărului de femei angajate în domeniul IT, ceea ce reflectă o schimbare pozitivă în dinamica forței de muncă în acest sector.
dilema jpg
Cu ce se diferențiază casele de pariuri online
Alegînd o casă de pariuri cu un sistem de suport bine pus la punct, vei depăși mai ușor anumite momente dificile iar problemele pe care le vei întîmpina vor fi rezolvate mai rapid.
pexels andrea piacquadio 941555 jpg
Stresul de sărbători. Cum să îi faci față mai ușor
Amintește-ți că cel mai potrivit cadou pentru mama este, de cele mai multe ori, veselia și buna dispoziție din ziua de Crăciun, cu toată familia la masă.
The Veils Poster Web jpg
Finn & Oigăn, solo
Originar din Londra dar relocat în Noua Zeelandă, Finn Andrews este compozitor și multi-instrumentist.
ILUMA Stardrift KV Landscape jpg
Philip Morris International lansează în România prima ediție limitată IQOS ILUMA – descoperă IQOS ILUMA STARDRIFT
Philip Morris International (PMI) lansează la finalul acestei luni IQOS ILUMA STARDRIFT, prima ediție limitată a celui mai inovator produs din portofoliul său de alternative fără fum.
Grand Hotel Europa  poza 1 jpg
Grand Hotel Europa sau adevărul minciunilor la persoana întîi
Cu atît mai puțin unul în vogă ca autoficțiunea, explorat de nume mari ale ultimelor decenii precum Annie Ernaux sau Karl Ove Knausgård.
foto alex galmeanu jpg
dragostea, regim urban
Poate pentru că dimineața am intrat la loc în mine
ce rol are vitamina e jpg
Top 3 cele mai frecvente probleme ale pielii și cum le poți combate
Nu uita să faci schimbări și în alimentație: consumă produse cu indice glicemic mai scăzut și evită excesul de lactate.
featured image (7) jpg
un parfum clasic de barbati jpg
Idei de cadouri pentru bărbații din viața ta - ce să le dăruiești, în funcție de relația dintre voi
Așa că, o idee bună este să notezi fiecare link pe care ți-l trimite amicul tău, pentru a fi mai ușor să îi găsești cadoul ideal.
DilemaVeche (2) (3) jpg
Aproximativ 33% dintre parfumurile masculine sînt folosite de femei! Ce ingrediente au astfel de parfumuri?
Foarte apreciate sînt și parfumurile orientale pentru bărbați, care au note unice, catifelate, arome de vanilie și alte condimente minunate.
alege o crema pentru tenul uscat jpg
6 produse de îngrijire care să nu îți lipsească din trusa cosmetică
Toate acestea au proprietăți extraordinare și te pot ajuta să îți menții pielea tînără și frumoasă pentru cît mai mult timp.
AM jpg
Depresie
Cum să nu fiu mohorît
caserole mancare unica folosinta snick ambalaje jpg
Caserole pentru mîncare de unică folosință disponibile la Snick Ambalaje
Acest concept este unul care reușește să atragă mulți clienți, consumatori totodată.
Bulucz jpg
Relicve, ustensile
Tocmai îmi vin în minte spălarea picioarelor, Ciubotele lui van Gogh
IQOS x DIPLOMA 5 jpg
Omid Ghannadi, creatorul instalației IQOS x DIPLOMA: Apreciez că sînt companii care se implică atît de vizibil în sprijinul comunității
El este omul din spatele instalației imersive IQOS proiectată special pentru ediția de anul acesta a festivalului DIPLOMA.
Eutanasie
Cum ne-ai învățat să fim atenți

Adevarul.ro

image
Cât vor plăti turiștii pentru o noapte de cazare în Mamaia, de 1 Mai: prețurile concurează cu cele din Dubai
Pentru minivacanța de 1 Mai, cele mai căutate stațiuni rămân Mamaia Nord și Vama Veche. Hotelierii și comercianții au majorat prețurile, concurând cu destinațiile de lux de pe planetă.
image
Penurie de alimente și creșteri de prețuri fără precedent în Marea Britanie din cauza vremii nefavorabile. „Piețele s-au prăbușit”
Marea Britanie se confruntă cu penuria de alimente și cu creșterea prețurilor, deoarece vremea extremă legată de schimbările climatice provoacă producții scăzute în fermele locale și în străinătate, potrivit The Guardian.
image
Kremlinul cumpără Găgăuzia folosind o schemă sovietică
Într-o analiză pentru CEPA Irina Borogan, jurnalistă de investigații, și Andrei Soldatov, expert în serviciile secrete ruse arată mecanismul prin care regimul Putin cumpără în mod deschis influență în țările vecine.

HIstoria.ro

image
Căderea lui Cuza și „monstruoasa coaliţie”
„Monstruoasa coaliţie“, așa cum a rămas în istorie, l-a detronat pe Alexandru Ioan Cuza prin lovitura de palat din 11 februarie.
image
Un proces pe care CIA l-a pierdut
În toamna lui 1961, CIA se mută din Washington în noul şi splendidul sediu de la Langley, Virginia.
image
Oltcit, primul autovehicul low-cost românesc care s-a vândut în Occident
La Craiova se produc automobile de mai bine de 40 de ani, mai exact de la semnarea contractului dintre statul comunist român şi constructorul francez Citroën. Povestea acestuia a demarat, de fapt, la începutul anilor ’70, când Nicolae Ceauşescu s- gândit că ar fi utilă o a doua marcă de mașini în România.