Este o Zi (majuscula subliniază înţelesul figurat, nu propriu al cuvîntului) care, repetînd modelul Zilei Mamei sau a Tatălui, accentuează procesul de laicizare prin care mentalitatea nord-americană înţelege să onoreze şi să preţuiască familia ca reper exemplar şi model pentru întreaga comunitate. De fiecare dată acelaşi scenariu urmărind valorificarea acestei instituţii fundamentale a statului sub semnul pragmatismului, eficienţei, primatului regulei, estompînd cu discreţie misterul şi inefabilul.

Sursele evenimentului nu se mai pierd în nebulos, legendar şi ipotetic, ci sînt vizibile, aici şi acum: un reprezentant (mai ales, o reprezentantă) din societatea civilă declanşează o campanie vizînd promovarea ideii celei noi cere ajutorul bisericii, comunităţii, asociaţiilor neguvernamentale, apoi al oamenilor politici, urcînd pe scara ierarhică pînă la cel mai înalt nivel. În cazul de faţă iniţiativa aparţine lui Marian Lucille Herndon McQuade care începe acţiunea de promovare a Zilei bunicilor. Iniţiativa este sprijinită în 1973 de senatorul Jennings Radolph, preluată imediat de guvernatorul Arch Moore şi, pe acest drum, se ajunge ca Jimmy Carter, preşedintele Statelor Unite, să semneze la 3 august 1978, Protocolul „în onoarea” bunicilor şi a dragostei lor faţă de copiii copiilor ce i-au avut. Tot aici se decide ca Ziua să se repete din an în an în prima duminică de după Ziua Muncii. Anul acesta - 11 septembrie. 2012 - 9 septembrie, 2013 - 8 septembrie, 2014 - 14 septembrie, 2015 - 13 septembrie. Iar pentru a încheia informaţiile prezidenţiale adaug că în 2004 cînd Ziua Bunicilor a primit un imn oficial compus de Johnny Prill, fostul Preşedinte Carter nu a uitat momentul 1978 şi i-a trimis compozitorului o fotografie cu autograf: Cele mai bune urări pentru Johnny! Şi pentru că tot e un moment cînd divagaţia triumfă, e bine de ştiut că Marian McQuade moare în 2008 şi îi supravieţuiesc 15 copii, 43 de nepoţi, 15 strănepoţi. Ar fi prea puţin/prea superficial/prea neadevărat să vedem în număr explicaţia unei stări de spirit. Americanca a pledat şi a luptat pentru această zi nu pentru că avea 43 de nepoţi, căci putea să aibă doar unul şi lucrurile să rămînă neschimbate. Depun mărturie. Sînt unica nepoată a doi bunici şi a 19-a, cea mai mică, a celorlalţi bunici. Pot să declar că m-au iubit / îngrijit / certat / mîngîiat mai mult sau mai puţin unii faţă de ceilalţi? Pot să jur că niciodată. 

 Nu puţini au înţeles legea despre care vorbim ca pe o continuare a celei, veche de mai bine de un deceniu, prin care se onorau seniorii ca model activ şi necesar al lumii contemporane. Citesc asemenea păreri şi nu-mi rămîne decît să fiu visătoare pentru că aici se recunoaşte prin puterea neschimbătoare a legii că bătrînii sînt un motor al prezentului şi viitorului (aşa cum au fost, de altfel, şi ai trecutului). Ceea ce pentru noi, românii din 2011, e doar un vis frumos. Aşa că, uitînd de avantajele comerţului direct, al tentaţiilor vizuale şi muzicale pe care le au sloganurile publicitare, privesc cîmpul albastru de nu-mă-uita, floare asociată de legea americană cu Ziua Bunicilor şi îmi amintesc un adagio liric la care Nicolae Labiş ţinea atît de mult: florile albastre sînt la fel de rare ca oamenii buni.

Şi pentru a nu uita, fie şi numai pentru o clipă, fie şi numai pentru un colţ de pagină tipărită, însăilez aceste însemnări şi mi le asum sub nume propriu, Antoaneta Tănăsescu.

Legendă foto: Vasilica şi Gheorghe Tănăsescu în1911.

Antoaneta Tănăsescu este prof. dr. univ. la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti.