Tehnologia și democrația sînt doar două dintre conceptele ce se întrețes în scandalul diplomatic generat de site-ul non-profit Wikileaks. Editorul site-ului, Julian Assange, este un ex-hacker australian care găsește rușinos faptul că presa mondială în ansamblu publică mai puține documente clasificate decît fondatorii acestui site.

Site-ul a publicat în ultimii patru ani numeroase documente secrete, printre care procedurile de la Guantanamo Bay sau războiul din Afghanistan, dar niciodată nu a avut parte de atît de multă atenție ca acum, cînd protagoniștii știrilor sînt vedete ale politicii internaționale. Transparența în politica internațională a ajuns în epoca 2.0 datorită aplicațiilor wiki, dar Wikileaks se întoarce spre o formă tradițională de jurnalism  -  acum, comentariile la articole de pe site nu mai sînt permise.

Americanii s-au grăbit să explice că informațiile respective nu reprezintă un punct de vedere oficial; în schimb, Hugo Chavez a sugerat că Hillary Clinton ar trebui să-și dea demisia după un asemenea incident. Wikileaks conține și referințe la România și Moldova, dar cele două state nu au nici măcar împreună o rețea de ambasade comparabilă cu a Franței, care ia deja măsuri pentru prevenirea unor viitoare incidente de acest tip.

După logica „dacă nu scrie ca în Coran, este dăunător, iar dacă scrie ca în Coran, este inutil”, sînt aceste scurgeri informaționale oportune sau nu? Apropo de musulmani, diplomații americani văd o amenințare în apropierea Turciei de Iran, dar numai citind teza doctorală a ministrului de externe turc Ahmet Davutoglu, direcția pe care o ia politica externă a Turciei nu mai pare surprinzătoare. Pe de altă parte, ies la iveală opiniile negative ale liderilor arabi (suniți) față de omologii lor perși (șiiți). Însă Ahmadinejad susține că acestea sînt diversiuni cu scopul de a scinda lumea islamică...

Mai departe, aflăm tot de pe Wikileaks că Putin are o personalitate autoritară și îl eclipsează pe Medvedev. Nimic nou sub soare! Mai mult, faptul că anumiți diplomați spun un lucru sau altul nu înseamnă că acel lucru este adevărat. De exemplu, s-a vorbit de îndepărtarea Chinei față de Coreea de Nord, dar nu există dovezi că pînă acum China ar fi făcut ceva efectiv în acest sens.

Wikileaks scoate la iveală ipocrizia relațiilor internaționale, dacă mai era necesar. Cetățenii americani care aveau impresia că țara lor este reprezentanta Binelui în lume se pot acum convinge de ce se ascunde în spatele strîngerilor de mînă și zîmbetelor diplomatice. În lumina acestor dezvăluiri, poate ar fi indicat ca în viitor toate discuțiile între oficiali să devină publice, pentru că oricum intimitatea este compromisă în zilele WikiWikiWeb.

Un aspect interesant al acestei probleme este tocmai legea americană ce interzice obținerea unor astfel de informații fără autorizație cît și distribuirea lor în rețele neautorizate, cum a fost și în cazul documentelor Pentagonului referitoare la războiul din Irak apărute pe Wikileaks. Este clar că informația ajunsă pe site provine de la ofițerii care au acces la documente confidențiale, dar celorlalți nu le este permis să descarce de pe Wikileaks, ceea ce talibanii – de exemplu – pot face.

Odată ce informația devine publică, este legal să fie republicată, dar informațiile guvernului american preluate de Wikileaks sînt încă clasificate; cu alte cuvinte, faptul că este ilegal și să fie citite nu are sens – odată ce o informație este publicată, logic ar fi să-și piardă caracterul confidențial. Eventualele sancțiuni ar putea fi puse în aplicare, tehnic vorbind, dar practic există mai multe șanse de a cîștiga la loterie.

Assange&co. și-au localizat serverele în Suedia, acolo Constituția prevăzînd că autoritățile nu pot cere socoteală jurnaliștilor (online) asupra surselor de informare folosite. Julian Assange tocmai a fost acuzat de viol și hărțuire sexuală, iar replica lui a fost, cum era previzibil, că el este cel hărțuit de fapt, deoarece publică secrete de stat.

Pînă la urmă, rămîne o problemă de perspectivă: colaboratorii wikileaks pot fi considerați conspiratori pentru că publică informații ce pun SUA, ca actor global, într-o poziție de inferioritate față de rivali cum  ar fi China sau Rusia (și care cu siguranță cenzurează mai multe documente); pe de altă parte, Assange susține că guvernul american este cel care conspiră de fapt și că mai multă transparență ar duce la o guvernare mai bună. Această teorie vede oficialii guvernamentali ca noduri într-o rețea care controlează fluxurile comunicaționale.

Wikileaks poate ajuta și  la dezvoltarea altor teorii, spre bucurie cercetătorilor de pretutindeni, printre care:

-    Acest site este un caz pilot de anarhism cibernetic, societatea informațională făcînd posibilă nu atît un salt calitativ, ci cantitativ în diseminarea documentelor clasificate;
-    Wikileaks este un actor non-statal și non-corporatist care se bucură de o putere considerabilă, cel puțin pentru moment, deoarece mass-media îi acordă o atenție deosebită altfel greu de obținut de reprezentanții societții civile;
-    Site-ul atacă un actor deja slab (SUA) și nu o putere emergentă cum ar fi China, rămînînd totodată într-o paradigmă occidentală;
-    Wikileaks este un exemplu de jurnalism cetățenesc ce contrabalansează minimalizarea investigațiilor complexe în presa comercială – totuși, cîți dintre noi citesc direct sursa și cîți doar comentariile din mass media?
-    Organizația lui Assange este centrată pe o singură persoană (cel puțin singura faimoasă) ceea ce ridică întrebări asupra sustenabilității sale în viitor; de asemenea, subiectul în sine se poate perima în timp pentru public;
-     Cu scuza că trebuie să-și apere sursele de eventuale atacuri, Wikileaks este o organizație puțin transparentă ea însăși, mai ales în privința finanțatorilor săi.
Wikileaks poate rămîne un episod izolat sau poate fi începutul sfîrșitului pentru funcționarea unui sistemul complex de servicii secrete. Autoritatea, ierarhia și în general procesele birocratice reprezintă o miză mare în afacerea „cablegate”. Ca să-i parafrazăm pe francezi, „dacă Wikileaks nu exista, trebuia inventat”.

Ştefania MUCA este doctorand în Ştiinţe politice la SNSPA şi autoarea blogului Vecina de blog.