Cum ar fi ca mai multe grădini din București să fie deschise publicului? De Sînziene, Grădina Interioară a Școlii Centrale a devenit neîncăpătoare pentru oamenii veniți să se bucure de ea, la evenimentul organizat de ARCEN. Arborii sînt decorați cu panglici, fetele sînt îmbrăcate în ii și toate poartă coronițe de flori în păr. Se dansează în jurul frasinului plantat în grădină în 1891, oamenii ascultă muzică și scrisori despre întîlniri şi ne-întîlniri. Peste tot miroase a flori de cîmp. Grădina e cu adevărat vie. Pentru cine dorește să le (re)vadă, aici sunt scrisorile primite de la scriitori contemporani pentru seara de Sînziene. 

Scrisorile nu erau în ordine. Am luat-o pe prima din teanc și am citit: 

A furat-o o prietenă dintr-un hotel, genul ăla de suvenir care ți se agață printre bagaje, ca mostrele de șampon sau de săpun. Nu are nicio importanță, oricum.

Sunt opt chibrituri. Destule cît să aprinzi Bucureștiul.

Și niște cretă. Am cules-o de pe jos. Ăștia se tot mișcă pe lîngă.

Asta era tot. O foaie împăturită în patru. Toate erau, am observat mai tîrziu, împăturite. Oricît am încercat, n-am reușit să-mi amintesc la ce obiect se referise sau de cînd era scrisoarea. Din nefericire, memoria n-a fost niciodată punctul meu forte. Sau a fost cînd eram foarte mic. Reușesc să uit cărți pe care le citesc, filme, pasaje întregi de viață. Poate fi foarte frustrant să încerci să trăiești așa.

N-am putut rezista tentației și am luat-o pe următoarea. Asta era ceva mai lungă:

Îți scriu pe o foaie din noua agendă, mi-a dat-o taică-miu azi, e cam anapoda așa, dar mai bună decît nimic. N-am trecut prin parc de o veșnicie, aproape că mi se pare că sînt în alt oraș, știi senzația aia, cînd te plimbi și ajungi pe o bucată stranie de stradă și ai impresia că te-ai teleportat într-o cu totul altă parte decît unde îți propusesei să mergi. De obicei pățesc asta în cartierul cu căsuțe, la clădirea vișinie cu turn, ți-am trimis poze cu ea. Mă trezesc în fața porții și am impresia că cineva dinăuntru o să-mi facă semn să intru și să mă așez la masă. Mai e și fereastra cu pisici tot acolo. Stau toate cu botul lipit de sticlă și ies afară rar. Atunci se urcă pe gărduț sau pe arbustul de lîngă gărduț și se culcă, sau așa pare, și torc de nici n-ai zice că sînt vii. Visez din ce în ce mai mult și-mi aduc aminte din ce în ce mai des. Cu o noapte în urmă eram în fața bisericii și duceam în brațe un munte de portocale. Deloc anormal. Pînă la partea în care apare un stol mare și păsările iau în cioc portocalele și le izbesc de acoperișul bisericii. Eu stau nemișcată și le aud lovind tabla, în timp ce oameni se adună în cerc și bolborosesc. Au fețe cunoscute și mă privesc cu îngăduință.

Prin fața băncii pe care sînt așezată a trecut o fetiță. O cheamă Eva. Așa i-a spus bunică-sa. Eva, las-o pe domnișoara în pace. Dar cumva, ea n-avea chef să facă asta. S-a apropiat de mine și a început să zîmbească. Timp de două minute, nu s-a mișcat, doar s-a uitat foarte atentă la fața mea și a rîs. După ce bunica a tîrît-o cîțiva metri ca să meargă spre casă, s-a așezat cu fundul în frunze și acum îmi face periodic cu mîna.

Îți trimit niște figurine din pungile Pomber. Te îmbrățișez.

Pe măsură ce citeam, îmi părea tot mai rău că nu făcusem cumva ca să-mi pot da seama acum de cînd erau scrisorile. Îmi aminteam, oricum, retrăiam de fapt, intensitatea cu care le citisem mai demult.

Am luat una din cealaltă parte a teancului, gîndindu-mă că poate, deși teancul fusese mutat și frunzărit de mine sau de noi de-a lungul timpului, poate a păstrat o oarecare ordine și am șanse să găsesc una mai recentă.

Altă hîrtie împăturită în care era o frunză de stejar. Pe hîrtie era desenată un fel de pasăre grasă, cu gușă și creastă și multe puncte, cu ochii holbați. Deasupra scria o bibilică. Desenul putea fi făcut de orice copil de zece ani cu mîna cît de cît sigură și totuși m-am uitat la el cel puțin zece minute.

Muream de curiozitate să citesc ce scrisesem eu ca răspuns, dar n-aveam niciun fel de copii. Am intrat pe mail. După ce mersul la poștă devenise oarecum o rutină, o vreme ne-am scris mailuri. M-am îngrozit de cît de scurte și seci mi s-au părut cele trimise de mine. Aveau cîteva rînduri în care rezumam ce mi se întîmplase în cutare zi, sau trimiteam vreun poem descoperit. Sau poate doar nimerisem dintre cele nefericite, dar oricum, m-a întristat să citesc asemenea banalități. La care îmi răspunsese într-o zi așa:

 Canapeaua e în colț. Am rămas trei înăuntru. Am stins luminile și-am pus muzica pe care am vrut-o și am dansat singură cu ochii închiși. Și m-am izbit de masă. Corpuri tinere. Foarte tinere,  care au borât și acum s-au adunat în ciorchine afară. Întuneric și cineva aprinzându-și o țigară, ca o luminiță portocalie într-un pom de Crăciun. Într-o zi vor înfige artificii în colivă și vor aștepta mortul să vină să-și pună o dorință și mortul va veni și-și va dori o pereche nouă de papuci sau un fund mai mare sau o față drăguță. Am tot băut, dar mă simt cât se poate de trează. Mă mănâncă piciorul stâng. O fată cu rochie cu franjuri și pulpele groase. Dacă ar fi să aleg între asta – între tot ce e aici, vreau să zic – și cel mai răpciugos cort dintr-un spatiu liniștit – cu siguranță aș prefera a doua variantă. Mi-e dor de tine și vreau să te îmbrățișez și vreau să te îmbrățișez și vreau să te îmbrățișez. Pur și simplu, de la un punct încolo toate strategiile dau greș. Cum respiri și să te văd cum speli vasele și cum te miști dimineața cu încetinitorul. Mi-e dor de tine. Viu viu viu viu viu foarte viu (…)

Foto: Alberto Groşescu