Stefan Ahnhem este unul dintre cei mai în vogă autori ai momentului în ceea ce privește romanele polițiste scandinave: seria Fabian Risk, alcătuită din șase volume (dintre care au apărut la noi primele trei, Victimă fără chip, Al nouălea mormînt și Minus optsprezece grade — toate la editura Litera) a fost tradusă deja în mai multe limbi și a fost publicată în 27 de țări, anunțînd astfel un fenomen în plină ascensiune și expansiune. Personajul lui Ahnhem, polițistul Fabian Risk, atrage atenția prin caracteristicile atipice: familist convins, dar cu provocări cărora nu reușește mereu să le facă față, lucrînd la granița dintre Suedia și Danemarca și cu o viață care îi pune la încercare stereotipurile și credințele de orice fel.

Cărțile dumneavoastră sînt construite cu o precizie matematică, au extrem de multe detalii, personaje și acțiuni complexe, interdependente. Totul poate fi explicat logic și totuși, în al treilea volum, fetița, Mathilda, folosește o tablă Ouija pentru a comunica cu un spirit care îi dă informații surprinzător de concrete. De ce o astfel de abordare, magie și supranatural pe de o parte și precizie și logică de cealaltă?

Mă interesează ambele și vreau să-mi fac povestea cît mai credibilă. Mereu mă întreb cum să fac asta și, chiar dacă nu cred în ceva anume, încerc să explorez totul din perspectiva cuiva care ar crede. Legat de dimensiunea spirituală, nici nu aș nega ceva, cel puțin nu pînă la proba contrarie. Mathilda crede în supranatural, iar tatăl ei, Fabian, este exact opusul ei: foarte calculat, iar mie îmi place faptul că cititorul rămîne cu întrebări justificate de ambele perspective.

Fabian este — sau încearcă să fie — un familist model. Aparent, în opoziție cu toți ceilalți, Fabian ține de noțiunea de familie, dar în practică mai mult eșuează, în vreme ce nu este polițistul standard care e singur, rebel, care bea și fumează și se droghează și e un sex-simbol. Cum se explică nevoia de a avea un astfel de personaj?

Pentru mine, Fabian este un luptător. Fie că este vorba despre viața de familie sau cea profesională, nu se dă bătut. Dacă începe să se implice într-un caz, încearcă să ducă investigația la bun sfîrșit. Din acest punct de vedere este foarte încăpățînat, iar acest lucru se vede și profesional. Cititorul se așteaptă ca, avînd în vedere problemele de cuplu din cazul lui, Fabian și soția sa să divorțeze, dar el nu este așa, el nu renunță. Pentru mine este mai interesant ca el să rămînă acolo și să încerce să rezolve disensiuni, exact ca la locul de muncă. Prin scris vreau să descopăr povești și relații pe care nu le am stabilite ca atare dinainte; cred în independența, în autonomia personajelor și mă las purtat de maniera în care acestea încearcă — și reușesc — să persevereze pe un drum sau altul. Nu încerc să fac afirmații de valoare despre viața de familie, ci doar vreau să văd cum evoluează personajele după cîțiva ani de la punctul inițial, cel în care le-am dat o formă. Mai ales că eu încerc să descriu viața reală așa cum este ea, iar o viață profesională agitată nu prea există, realist vorbind, fără drame familiale care să se insinueze în momentele tensionate.

Avînd în vedere amploarea seriei — număr foarte mare de personaje, acțiuni legate între ele ce au loc în Suedia și Danemarca, dar și detaliile tehnice —, în faza de creionare a unui volum aveți un plan cu puncte de atins pe care, îmi imaginez, bifați pe măsură ce avansați cu scrisul.

În cele mai multe dintre cazuri, îmi urmez instinctul; dacă îmi sună bine, așa rămîne. Nu am un masterplan, mi se pare imposibil să fi putut gîndi dinainte universul pe care l-am născocit pas cu pas. La fel ca la Urzeala tronurilor, și eu am urmat inspirația și am ajuns, așa cum este cazul Capitolului X: m-am documentat mult pentru Al nouălea mormînt și așa am ajuns să aflu despre lagărele din China și despre traficul de organe de acolo. Nu se încadra nicăieri în povestea mea, așa că am decis să intervin suplimentar cu acest personaj care trebuia să își piardă inima, dar în schimb reușește să evadeze. Un excelent antagonist pe care să-l dezvolt mai tîrziu, așa cum aveam să îmi dau seama la terminarea celei de-a treia cărți, cînd am știut despre ce avea să fie Motiv X.

Vorbeam despre granița dintre Suedia și Danemarca și despre lucrurile rele care se întîmplă acolo; în același timp, despre limitele dintre munca și familia lui Fabian Risk. Granițele înseamnă ceva mai mult în acest context?

Diferențele au fost cele care m-au inspirat. Oricine nu e din zona scandinavă tinde să creadă că Suedia și Danemarca sînt cam același lucru, cultura se aseamănă, se vorbește cam aceeași limbă, deși în dialecte diferite. Un nativ ți-ar spune că nu este deloc așa, iar asta se întîmplă peste tot în lume, cu canadienii și americanii, cu spaniolii și portughezii. Pentru un infractor este mult mai ușor decît pentru poliție să șteargă aceste delimitări teritoriale și să comită ceva ilegal de oricare parte a unei linii pe care autoritățile nu o pot trece cu aceeași ușurință, ei avînd de respectat legi, reguli, angajamente. Nu am vrut ca granițele din spațiul geografic să le echivaleze pe cele din viața personajelor principale, cel puțin nu m-am gîndit intenționat în acest sens, dar este interesant că ai citit în direcția aceasta și mă bucur.

Pe măsură ce trecem de la un volum la altul, tehnologia se dezvoltă tot mai mult. Vă este teamă de literatura care ar putea fi într-o zi produsă de roboți? Poate pentru că ar putea înlocui complexitatea unui fir narativ specific romanului polițist?

Mă pasionează tehnologia. Am început prima carte în 2009 și trebuia să apară după un an. Mi-a luat patru ani să o scriu, iar pînă m-am apropiat de final deja trecuserăm la aspecte tehnologice și mai complexe, disponibile accesului pentru viața de zi cu zi. A fost nevoie să o actualizez și să fiu atent la al doilea volum, pentru că în momentul în care are loc acțiunea nu exista Google Maps decît la un nivel minimal, de exemplu. Aplicații care astăzi ne par atît de la îndemînă de parcă le-am avea dintotdeauna au zece ani sau mai puțin. Cu siguranță, viitorul este aici, chiar dacă nu cred că inteligența artificială m-ar putea înlocui în următoarea perioadă. Poate că după dispariția mea, cînd tehnologia va fi avansat suficient de mult, dar chiar și atunci, eu cred că un robot ar putea produce o carte bună, decentă. Dar decent nu este suficient atunci cînd vine vorba despre literatură. Nu mi-e frică. Nu încă.

Și dacă progresul tehnologic se regăsește în cărțile dumneavoastră în detalii fine, unde intervine realitatea din care vă inspirați? Sau este doar imaginație?

Într-o mare măsură, vorbim despre imaginație. Dar pornind de la un miez real, concret, palpabil și înfricoșător. Furtul de identitate este o temă socială actuală, o adevărată problemă a zilelor noastre în Suedia. Premisa celui de-al treilea volum, cel cu gemenii care fură identități și apoi chiar fac schimb de ele este, la fel, inspirată de niște cazuri reale. Am citit despre un bărbat închis care, vizitat de fratele său, a făcut schimb de haine cu acesta și a ieșit din închisoare. Cel rămas a reclamat că a fost închisă persoana greșită și a ieșit astfel din arest. Erau doi bărbați în știrea reală, eu i-am făcut frate și soră în carte pentru o mai mare flexibilitate. Dar în rest am încercat, prin aceste cărți, să-mi răspund mie unor întrebări: dacă ar fi să fur o anume identitate, ce aș face după aceea? Ce faci încercînd să îți însușești bunuri pe care să le vinzi apoi? Cum scapi de un cadavru fără să trezești suspiciuni?

De aici și toate acele detalii despre infinitele moduri de a ucide pe cineva, de a conserva morți și de a înscena cu totul altceva?

Exact — toate sînt răspunsuri concrete la întrebări ipotetice declanșate de desfășurarea unor evenimente imaginate în urma unor întîmplări reale, despre care eu am citit în ziare, de exemplu, o explorare a inventivității și un exercițiu de imaginație care implică nivelul pînă la care se poate copia viața cuiva —  cu toate tabieturile, cu toate sensibilitățile care îl fac pe un anume om să fie el și nu altul. 

a consemnat Anca ZAHARIA
traducere din limba engleză de Anca ZAHARIA