Cînd eram mică, am ajuns, întîmplător, să văd o crescătorie de viermi de mătase. Țin minte exact amestecul de senzații care m-a năpădit atunci: o curiozitate bucuroasă, o fascinație sinceră și o stare de greață. Îmi era și nu-mi era silă de viermii aceia. Îmi plăceau și nu-mi plăceau. Mai mult nu-mi plăceau. Ce cred eu că-mi reținuse cel mai mult atenția era coconul. Protecția. „Marsupiul” țesut de jur împrejurul lor ca un scut împotriva a tot ce-ar fi putut să însemne răul, suferința, frica. Coconul.

Coconul copilăriei, al adolescenței și-al tinereții mele de pînă la 25 de ani a fost bunica mea din partea mamei. Un om ca un curcubeu, de o bunătate, pentru mine, ieșită din comun. A rămas, pînă azi, cel mai bun om din viața mea, cel mai milos și, cumva paradoxal date fiind vremurile în care trăit ea, cel mai tolerant. Mai tolerant, mai înțelegător decît prietenii de seama mea.

Mi se întîmplă extrem de des să-mi doresc să pot să fiu un vierme de mătase, să mă pot întoarce, măcar pentru o zi, o oră, un minut în copilăria mea, în care am exersat de zeci de mii de ori un dialog care-mi părea delicios. Buna mă întreba cît de mult o iubesc. Îi răspundeam - într-un crescendo autentic -: „Cît o furnică, Buni. Cît o căpșună! Cît un avion.” Replica ei venea invariabil: „Atît de puțin?” Atunci, îi răspundeam chicotind, dăruindu-i inima mea: „Cît cerul te iubesc de mult!” Acesta era maximum iubirii mele de copil de cinci ani. Acesta a rămas și acum.

De la ea am aflat, prima dată, ce este moartea. Conceptul, adică. Mi-a explicat simplu și calm că dacă n-am muri niciodată s-ar umple planeta de oameni și ne-am sufoca. Groaznic, mi-am zis. Avea tot felul de expresii care atunci îmi păreau bătrînești, făcea apel la tot felul de vorbe care mi se păreau și demodate, și fără prea multă noimă. De exemplu, despre „neiubire”, despre dezamăgire vorbea așa: „Cît te-am iubit de mult, atît nu te mai iubesc!” Mi-au trebuit vreo 20 de ani să înțeleg ce n-am putut atunci să înțeleg. Voia, de fapt, să spună că, uneori, o mare iubire poate să sece, să dispară, să se consume pînă atunci cînd nu mai rămîne nimic. Adică, exact atît de mult cît am putut vreodată să iubim un om, exact atît de mult nu-l mai iubim.

N-am crescut cu cheia de gît, precum copiii generației mele. Am avut coconul meu care, pînă cînd am plecat de-acasă, m-a alintat și m-a iubit fără rețineri, fără rezerve, fără limite. Așa cum cred că se iubește, de fapt. Tot restul e neiubire. Pentru ea, am fost fetița ei, prințesa, pictorița, nepoțica perfectă. Pentru nimeni, niciodată de-atunci n-am mai fost perfectă, deși mi-am dorit asta și deși știam că greșesc dorindu-mi așa ceva. Ea a fost pentru mine șansa mea la fericire, țărmul meu, coconul. Așa cum cred că sînt, pentru mulți dintre copii, bunicii care îi cresc și care le satisfac toate poftele.

Cred că fugim mereu după cîte-un cocon. Tînjim după așa ceva toată viața noastră, chiar și atunci cînd nu recunoaștem. Sau, poate, mai ales atunci. Și ni-l dorim sub forme variate, la vîrste diferite, la intensități diferite, dar ni-l dorim. Sigur, ne gîndim că sîntem, probabil, tîmpiți dacă recunoaștem asta cu voce tare sau public. Sau cel puțin ridicoli.

Dac-aș mai avea o singură zi, o singură oră, un singur minut cu bunica mea, i-aș spune că iubirea a rămas iubire, că dorul rămîne nestins, că am nevoie și acum de-un cocon (sau mai ales acum), dar mai ales i-aș spune „tot atît de mult te iubesc!”

Foto: wikimedia commons