Hamlet, gras, cu coroana strîmbă, îngenuncheat în noroiul de pe mormîntul lui Hamlet_tatăl_cel_ucis, linge tăişul sabiei. În fundal duduie Rockets Fall On Rocket Falls a celor de la Godspeed You Black Emperor. Ochii diformului Hamlet au o privire hăituită, dar încet, încet devin ameninţători. Prinţul danez e scos din minţi de murdăria umană, iar nebunia lui scoate din ţîţîni omenirea însăşi. Efect de bumerang: impulsul distrugător are rezultat distructiv asupra sursei. Această scenă din spectacolul de la Schaubühne Berlin, în regia lui Thomas Ostermeier, a fost pentru mine best of în teatru în 2010. 

Afrimismele rămîn puncte esenţiale pe harta teatrală. Creator de atmosferă halucinantă, cu tente kinky, alienante sau erotice, Radu Afrim a oferit anul trecut două nebunii majore. Cîtă speranţă de la Odeon este o feerie onirico-absurdă despre nevoia nesfîrşită de tandreţe brodată dureros în însăşi fiinţa umană. Trecerea de pietoni pe care Domolul şi Visătorul îşi cară reciproc în spate fiinţa ţesută din vise duce direct în mintea Afrimului, acolo unde zboară pinguinii, iar peştii din Arizona Dream înoată printre nori. În Avalanşa la TNB, atmosfera îngheaţă la propriu cu ajutorul scenografiei translucide a Iulianei Vîlsan. Copaci singuratici reflectaţi scheletic pe fereastră, peşti muţi prizonieri în acvariu şi cupluri ale căror sentimente se sufocă în tăcere. Afrimul coregrafiază hipnotic un univers care se diluează lent sub perspectiva (i)reală a unui dezastru.

Cu spectacolul lui David Schwartz pe textul Mihaelei Michailov, Capete înfierbîntate, memoria colectivă şi-a mai dezmorţit un mădular. Mineriada din 13-15 iunie 1990, cu morţii, răniţii şi (ne)vinovaţii ei a fost iarăşi motiv de dezbatere, nu doar de „duioasă” aducere aminte. Remarcabilă a fost interpretarea lui Alexandru Potocean într-o serie de personaje reale implicate în „plantarea florilor” în Piaţa Universităţii. Aparent actor de forţă, Potocean are fineţuri interpretative rafinate ca bucătăria franţuzească. Personajele sînt create cu maximă economie de mijloace, identificate după ticuri, amprentă vocală, detalii de mimică  sau poziţia pe scaun. Impresionabil a fost şi Andrei Şerban, actorul, nu regizorul, în Ich Clown de Vera Ion şi Sorin Poamă, în rolul unui ţigan moldovean a cărui identitate intenţionat ascunsă se reliefează involuntar în accentul moale şi vag gipsy care apasă pe ticul său verbal „frăţioare”, apelativ insiduos tandru cu care îşi gratulează toţi prietenii (adică unu şi jumătate) într-o încercare de substituire a familiei reale şi degenerate.

Mi s-a înfipt în creier raza de laser care sfredelea tîmpla fetei din Hey, Girl! de Romeo Castellucci, într-o secţionare chirurgicală a psihicului de afect. Fata cu trup pur iese din placenta copilăriei, înflorind în feminitate, adică în frumuseţe, dar şi în depresie. În Trilogia stereoscopică a lui Billy Cowie, o altă femeie tînără şi goală, agăţată de tavan, îşi aşteaptă senzuală iubitul. În răsucirile ei leneşe se ghicesc viitoare mîngîieri erotice.

Imagini din anul teatral 2010 mi se rotesc în minte ca fotogramele într-un dagherotip. Aproape nimic însă deplin, întreg, rotund. Poate anul ăsta...

 

Oana Stoica e jurnalist și critic de teatru.