La fel ca Superscrieri: Drumul generației noastre, volumul Superscrieri 2.0, publicat de Black Button Books, reunește în paginile sale 23 de materiale cîștigătoare ale celor mai importante premii Superscrieri între 2015 și 2017. O radiografie nonficțională a tensiunilor care au traversat societatea românească recent, atent documentate de 30 de jurnalişti care investighează sistemul medical, cel judiciar, corupția la nivel înalt. Textul de mai jos reprezintă prefața cărții.

Superscrierile care urmează te vor emoționa chiar dacă nu-ți mai permiți emoții. Vei păși în lumi noi, insolite. Ce se întîmplă după acel colț al blocului dincolo de care nu te-ai uitat niciodată? Ce gîndesc acum cei ale căror gînduri nu interesau în copilărie pe nimeni? La ce zboară mintea politicianului după ce se sting reflectoarele talk show-ului? Ce emoții și cuvinte țîșnesc dincolo de ușile spitalului pe lîngă care treci zilnic cu autobuzul? Cum arată lumea din spatele acronimelor prezente în viața ta? Unele din răspunsuri te vor chirci de furie. În cazul cîtorva superscrieri, mintea ți se va rostogoli fascinată, ca la un scenariu de film captivant. Vei zîmbi. Vei strînge din pumni. Îți vei mușca buza de sus, te vei pomeni rostind aceeași frază ca și persoana intervievată, vei începe să înjuri sau să rîzi în hohote, vei închide ochii din loc în loc, dar vei continua să citești. Nu știu – și n-are nimeni cum să știe – care superscriere îți va mîngîia sufletul în care fel. Nu reacționăm toți identic, dar vei trece prin tot caleidoscopul emoțiilor.

Și nu numai prin cel al emoțiilor. Vei corela cu experiențele tale sau ale altora, vei raționaliza, vei identifica mecanisme și valori. De multe ori vei da din cap a pagubă. Sau a confirmare. Din loc în loc te vei minuna. Sau vei trăi un șoc.

Pasul din paragraful de mai sus este cel care mă interesează. Sînt sociolog și, prin natura meseriei, privesc spre sisteme. Iar bătaia de tobe din spatele aproape fiecărui cuvînt de superscriere este disfuncționalitatea instituțiilor. Reguli nesimțite. Uși care se închid în fața celor care se îndreaptă spre ele. Folosiri incorecte ale funcțiilor înalte, pentru avantaje proprii sau ale rudelor apropiate. Oameni care nu-și fac meseria și care trec nepăsători pe lîngă cei care au nevoie de ei. „Hai că merge și așa”. Toxicitate morală. Lene. Bani aruncați degeaba, într-o risipă fără seamăn, timp risipit în camere întunecate, prost oxigenate și luminate, într-o eternă coadă la ghișeu. Site-uri scumpe dar disfuncționale, birouri închise de la ora 11 încolo, declarații online depuse în urne, instrucțiuni neclare sau contradictorii, reguli a căror respectare e ineficientă sau o dovadă autentică de prostie. Cum am ajuns aici?

Hai să observăm întîi că nu toate formele de trai sau simțire colectivă în România sînt disfuncționale. Cele bazate pe autoritate formală, însă, se surpă. Originea lor a fost o altoire oarecum recentă și nu și-au revenit niciodată de la începutul lor firav. Acum 200 de ani, toate persoanele de etnie română care știau să scrie și să citească ar fi încăput într-un hipermarket mai modest. Un mediu rural infinit mai sărac decît cel de acum predomina. Fluxurile de cunoaștere și conectare la Occident abia existau. Statul și toate instituțiile sale au fost construite treptat, an după an, de un grup mic de vizionari care și centrau, și dădeau cu capul. Mult menționatul Eminescu făcea analiză politică à la CTP, scria poezii, producea pe bandă rulantă articole despre evoluțiile din Europa de Vest, ținea conferințe publice, era inspector școlar și în același timp menținea o viață socială mai bogată decît ai crede[1]. Pentru acel secol, era foarte, foarte mult. Acea mînă de oameni a încercat să creeze un stat acolo unde, pe criteriile vremurilor lor, exista deja o națiune. Succesul lor a fost relativ. Dacă era unul autentic, azi nu înțelegeam niciunul din noi ce ar fi așa amuzant sau relevant pentru prezent în producția literară a lui Caragiale.

Nici acum 100 de ani nu eram foarte avansați. După Marea Unire, abia o cincime din populația țării locuia la oraș[2]. A deține o funcție la stat sau într-o administrație locală era ceva prestigios, rezervat elitelor. Administrația pre-1918 din Ardeal, fiind formată din etnici maghiari, migrase rapid spre Budapesta.

Relația atroce dintre oamenii care lucrează în instituții de fel și chip și, pe de altă parte, cei pe care ar trebui să-i deservească a fost cimentată de comunism. Dictatura lui Ceaușescu, în special, a definit respectul pentru reguli absurde („cum să mă opun, păi atunci m-aș pune rău cu conducerea!”). Sistemul de învățămînt a încercat, pe cît se poate, să aplatizeze creiere și să producă minți pătrate. Instituțiile statale planificau, dominau, distrugeau, elaborau, dictau. Un stat care se temea înfiorător de mult de cetățenii săi era în tot și toate.

Perioada de după 1990 a pus o oglindă în fața majorității instituțiilor din România. Sufocați de factorul politic, constant demoralizați și plictisiți, niciodată plătiți la fel de bine pe cît ar dori și rareori doritori să ajute cetățenii, birocrații din România s-au pomenit în urma unor componente ale societății care s-au racordat mai rapid la vest. Cuvîntul „reformă” s-a decredibilizat prin tocire. „Reforma învățămîntului”, de exemplu, s-a făcut de zeci de ori, niciodată în direcții vitale și întotdeauna incomplet. Angajații puțini și inimoși înoată zilnic prin valuri de foi A4, adică reglementări interne stufoase și cadre legislative de dimensiuni enciclopedice. Deseori, oamenii aflați în poziția să ajute cetățenii în nevoie de ajutor fac acest lucru încălcînd norme, reguli sau principii nescrise.

Superscrierile aparțin unui trecut recent. Unii pixeli ai imaginii ne sînt familiari. În continuare bunăvoința, bun-simțul și respectul sînt resimțite drept surprinzătoare de către cei care se așază în fața unui ghișeu sau sînt săltați pe o targă. Corupția, lipsa de imaginație și gîndire reactivă (și deci nu proactivă) ocupă locuri de întîietate în spațiul instituțional românesc. Nu există standarde de calitate și nu există mijloace de a-ți exprima în mod civilizat nemulțumirea. Din cînd în cînd nația erupe – printr-un vot dramatic sau proteste de fel și chip.

În alte privințe, însă, lucrurile sînt în schimbare, iar superscrierile pe care le vei citi surprind bobocii shift-ului. Instituțiile naționale, subfinanțate și incompetente, au devenit subiect de amuzament profund, împletit uneori cu o furie fără precedent. Localul prevalează în dauna centrului. Mediul privat decide în mod răspicat din ce în ce mai mult din viața cetățenilor. Spiritul civic e la cel mai înalt nivel de după 1989, indiferent dacă ne uităm la aspectele formale sau informale. Vidul de putere pe care îl lasă instituțiile, pe măsură ce se retrag, este umplut de o serie de actori sociali. Discuția pentru resurse se complică; devine mai sofisticată ca oricînd.

Sîntem unici? Probabil că da. La vest de noi, în majoritatea cazurilor, instituțiile au altă logică. În România, în cît timp ți-ar lua să vezi trei sezoane de serial TV am încercat să sintetizăm sute de ani de urbanitate, Renașterea, Luther, revoluția industrială și statul modern. La est de noi, disfuncționalitățile sînt normale, slăbiciunile instituțiilor sînt banale, statul e absent, familia și ginta domină. Practic, în alte locuri fie instituțiile funcționează, fie oamenii nu se plîng. România e plasată pe graniță din acest punct de vedere, cu picioarele în băltoacă dar privind spre castele. Aspirațiile unei părți din ce în ce mai mari din societatea românească sînt înalte; nu ne mulțumim cu puțin. De aici o sursă de tensiune a superscrierilor, unghiile înfipte în carne frază după frază. Prin comparație (și doar prin comparație), pe harta lumii la stînga și la dreapta de noi e liniște.

Funcționarea greșită a organismelor înzestrate cu autoritate oficială nu ne afectează pe toți în mod egal. Cu bani frumoși îți poți imagina o viață para-statală, în care țopăi din Uber în spital privat și apoi la mall, întorcîndu-te acasă în timp pentru receptarea unui colet și apoi Netflix. Visul este evident o iluzie – te poți prăbuși în apartamentul tău nou dintr-un bloc construit cu șpăgi, te poți zgudui într-o garnitură de metrou sărită de pe șine sau sufoca într-un club în flăcări. Cei în nevoie mare de ajutor sînt însă aruncați fără dubii de pe podul societății, secundă după secundă. A te naște în rural, a avea un handicap fizic (de la momentul nașterii au ba), a aparține unei minorități vulnerabile și atîtea și atîtea situații similare sînt pedepse nedrepte și garanții ale calvarului. Dimensiunea europeană a solidarității n-a prins rădăcini încă la noi. Instituțiile o caricaturizează și, din nefericire, o decredibilizează.

Sînt curios vizavi de cum vor arăta superscrierile din 2021 sau 2028. Vor mai fi trecut cîțiva ani de la cel mai important eveniment din istoria națiunii, și anume integrarea în Uniunea Europeană. Schimbări se vor fi sedimentat, iar așteptările cetățenilor vor crește. Instituții de fel și chip vor da teste majore, la care e foarte probabil să dea răspunsurile greșite. Teme fertile vor rămîne inegalitățile, dezechilibrele, eroii, lupta, dinții scrîșniți, vreau-o-țară-ca-afară. Vor prinde avînt articolele despre discriminare, învățămînt, falia rural-urban și, sper, problemele vîrstnicilor. Ca societate, poate că vom fi mai calmi, mai interiorizați, mai retrași, mai concentrați asupra relațiilor cu cei apropiați. Sau, dimpotrivă, vom bate la uși cu și mai multă frenezie, vom colecta fonduri și vom construi programe de acțiune concretă, vom visa cu ochii deschiși la mai bine, vom lupta pentru construirea unei societăți în care să fie (și mai) plăcut să trăiești, one thought at a time. Ambele drumuri sînt deschise.

Barbu Mateescu este sociolog şi scrie pe sociollogica.blogspot.ro.

[1]     https://www.historia.ro/sectiune/portret/articol/cum-era-cu-adevarat-mihai-eminescu-secretele-geniului-sindromul-bipolar-mania-depresia-si-vocea-care-cucerea

[2]     Enciclopedia României, 1938, volumul 1, p. 136.