Foarte puţini melomani auziseră pînă nu demult de Bugge Wesseltoft şi şi mai puţini hotărîseră că merită sacrificată o seară de weekend estival (11 iunie) pentru a-l vedea pe delicatul viking acţionînd pe viu, în sala potrivit intitulată Atelier a Teatrului Naţional din Bucureştiul pluricultural.

În această sală maestrul, artistul, compozitorul, pianistul, aranjorul, virtuozul, IT-istul, creatorul Jens Christian Bugge Wesseltoft n-a oferit publicului său – neofit în ale nebuniei sonore ce dă marca specifică muzicii acestui teribil producător hiperborean de universuri paralele – doar un al treilea volum din seria de recitaluri Modern Solo Piano, ci o totală reprezentaţie de iluzionism pur, în care, plecînd de la consistenţa muzicii pianului, aşa cum o ştim, aşa cum ne-o reprezentăm şi cum o pretindem a fi redată potrivit dogmei, magicianul Bugge, asistat de doar cîteva cutiuţe şi gadgeturi electronice, a reuşit să răstoarne cam tot ce ne puteam astepta de la teme muzicale aparent previzibile şi inofensive.

Pe parcursul a cinci piese structurate similar, pianistul şi născocitorul JCBW a pornit de la claviatura instrumentului rege pentru ca, mai apoi, inspirat şi susţinut de un nebănuit potenţial al arsenalului de efecte, suprapuneri şi ruperi de ritm (de nori?) desfăşurat de tehnica hardware a computerelor, tabletelor şi mixerelor de tot soiul, dar mai cu seamă de mintea sa jucăuşă, să transforme temele propuse în coloane sonore de film multidimensional, în călătorii fantastice în lumea tenebrelor sau în cea edeniacă; a imaginaţiei, a visului cu ochii deschişi, a locului către care am aspira să ne teleportăm. Transă, autentica transă fără de drog, fără alt hipnotic în afara notelor chimic editate şi parachimic înşiruite pentru a te atrage pe acest teritoriu supranormal – iată ce a indus auditoriului său alchimistul Bugge. Un real alchimism, pare-se recunoscut, care i-a adus multe premii şi discuri de platină, carevasăzică o încununată de succes căutare a nobilelor elemente.

L-am văzut şi ascultat pe Bugge, asemuindu-l de-a lungul prestaţiei sale unui dresor atotputernic, ce obţine de la subiectul său tot: pianul lui Bugge sare prin cercul de foc, se întinde, se comprimă, face tumbe, merge pe bicicletă sau rage furios, supunîndu-se însă tuturor comenzilor primite. E însă mult mai mult de atît – universul Buggelui reuşeşte să spargă aceste tipare: sunetele dresate wesseltoftic înoată, aleargă, se urmăresc prin păduri şi peste ape, se sugrumă între boxe şi reînvie miraculos, se ascund, se tăvălesc sau se încalecă nebunesc. Cei ce, cu zeci de ani în urmă, au mizat pe longevitatea sound-ului Tangerine Dream nu trebuie să-şi ascundă un zîmbet mulţumit; iată-l, astăzi, remodelat pentru şi din jazz, înmulţit cu David Sylvian, împărţit la Robert Fripp, făcîndu-şi abia încălzirea pentru un teribil viitor. La Bucureşti am urmărit spectacolul New Conception of Jazz, volumul Cooking, căci vizual şi sonor maestrul Bugge a fost Le Chef şi ne-a insuflat un enorm Bon appetit!

Un eveniment de marca, marca www.jazz.ro, o entitate ce pare să-şi asume o nişă aparte, aceea a consumatorului de aparte. Merită să-i urmărim.