Luni, 5 octombrie, ora 19, va avea loc lansarea romanului Soloviov si Larionov, un eveniment la care vor participa, alături de autorul Evgheni Vodolazkin, Teodor Baconschi, Mihail Vakulovski şi Denisa Comanescu. Iar marţi, 6 octombrie, ora 19, va avea loc o întîlnire cu Horia-Roman Patapievici şi Evgheni Vodolazkin într-o editie specială „Înapoi la argument“. Ambele evenimente vor avea loc la Librăria Humanitas de la Cişmigiu şi se vor încheia cu sesiuni de autografe acordate de Evgheni Vodolazkin.
 
Soloviov îşi începu dimineaţa cu o vizită la Consiliul Orăşenesc. Luîndu-şi adeverinţa de aspirant, se duse în Piaţa Sovietskaia nr. 1. La Direcţia pentru Cultură îl primi o femeie grasă, placidă, cu sînii mari. Şedea în faţa lui Soloviov, cu pieptul revărsat pe mîinile ţinute pe masă. Cum stătea aşa, temeinic aşezată, te gîndeai că poate asta era poziţia cucerită de cultură la Ialta, una împăciuitoristă. Uitînd frazele pregătite înainte, Soloviov expuse degajat scopul venirii lui. Doamna cea grasă nu-l întrerupse. După ce îşi adună ideile în minte, el îi povesti istoricul preocupărilor lui legate de viaţa generalului şi – în mod neaşteptat pentru el – aminti de aspirantul Kaliujnii, a cărui indolenţă îi deschisese drumul spre aceste cercetări.
 
Şefa culturii din Ialta ştia să asculte. Ea primi explicaţiile lui Soloviov cu tot atîta bunăvoinţă pe cît de nemişcată stătea. Zîmbetul reţinut n-o părăsi o clipă. Cînd elocinţa oas-petelui secă definitiv, ea îi dădu răspunsul venit, oricum, cu întîrziere. Din explicaţiile ei rezulta că, o dată pe an, de ziua morţii generalului, vine la Ialta Nina Fiodorovna Akinfeeva – femeia care îl îngrijise în ultimii lui ani de viaţă. Nina Fiodorovna vine pe dig (funcţionara îşi eliberă una din mainile ca fierul de puternice şi arătă in direcţia ferestrei) şi şade acolo cîteva ore în memoria generalului. După aceea dispare într-o direcţie necunoscută, pentru a se întoarce din nou în oraş peste un an.
 
— Ziua morţii generalului a fost ieri, zise femeia.
 
Sînul suspendat încremeni din nou pe mîna pusă sub el, compensînd parcă firea nestatornică a Akinfeevei. Soloviov se întristă. El îi povesti interlocutoarei cum, aflîndu-se la cîteva zeci de metri de Nina Fiodorovna (ce nume simple au enigmele), nu riscase să se apropie de ea cu petele de udătură de pe şort, cum alergase să se schimbe şi… De ciudă, tînărul îşi lovi genunchiul cu pumnul şi se scuză numaidecît. Şi lovitura, şi scuzele fură primite cu tot atîta bunăvoinţă. Lăsîndu-l pe tanărul din Petersburg să-şi verse oful, reprezentanta culturii din Ialta îi comunică următorul fapt important: Akinfeeva N.F., în ciuda faptului că nu avea un domiciliu stabil, o trecuse în spaţiul locativ de la Ialta (26,2 m), la care nu renunţase, pe fiica ei, Akinfeeva Zoia Ivanovna, născută în 1976, necăsătorită, studentă la fără frecvenţă la Institutul Pedagogic din Simferopol.
 
— Ivanovna e un patronimic de formă. Femeia grasă zîmbi. Nimeni nu l-a văzut pe Ivan ăsta. 
 
Judecînd după tenul tuciuriu al copilei, se prea poate să nu fi existat nici un Ivan. După o lungă tăcere plină de înţeles, şefa de la cultură îi povesti lui Soloviov istoria familiei Akinfeev. La începutul anilor ’70, în locuinţa comună a generalului Larionov (cum adică, aşa locuia generalul?) s-a mutat un nou locatar, N.F. Akinfeeva. I-au dat camera din Fondul Locativ Orăşenesc şi ordinul de repartiţie a fost eliberat de Muzeul „A.P. Cehov“, pe lista căruia figura Akinfeeva cu cererea de locuinţă. La data instalării noii locatare, generalul era de mult văduv. Aici povestitoarea făcu o scurtă pauză semnificativă. 
 
Despre moartea soţiei generalului, pe la mijlocul anilor ’60, Soloviov ştia din cartea lui A. Dupont. Neavînd informaţii detaliate despre această femeie, cercetătoarea franceză o amintise doar în treacăt. Tot în treacăt vorbise şi despre fiul generalului, doamna savant nereuşind să dea de urma datelor despre soarta lui la vîrsta adultă. Despre soarta lui – doar cîteva date – reuşise să afle bugetara de la Ialta. Privindu-l pe Soloviov fără să clipească, ea îi aduse la cunoştinţă că unicul fiu al generalului căzuse în patima beţiei şi plecase de acasă. Ea nu-şi aminti dacă băiatul căpătase mai întîi darul beţiei şi pe urmă plecase de acasă sau invers. Chiar şi în lipsa datelor precise privind cronologia faptelor, era clar pentru povestitoare că ele existaseră, ambele emoţionînd-o la culme. Ea încetă să zîmbească, se lăsă pe speteaza scaunului şi îşi potrivi maşinal, pe sub bluză, bretelele sutienului. Lui Soloviov i se păru că se uită la un film vechi, doar că nu-şi amintea sfîrşitul.
 
La începutul anilor ’70, N.F. Akinfeeva avea în jur de patru zeci de ani şi trăia singură, ca şi generalul. După ce se mutase în locuinţa comună, Nina Fiodorovna aflase pe neaşteptate care e sensul vieţii ei. Generalul devenise obiectul stimei şi grijii ei, ocupîndu-i gîndurile, puterile şi timpul. Se apucase să citească despre mişcarea albilor, restrîngîndu-şi considerabil activitatea de cercetare legată de Cehov, care fusese pînă atunci ocupaţia ei de căpătîi. Încet- încet, colegii de muzeu ai Ninei Fiodorovna observaseră alarmaţi că A.P. Cehov nu se mai afla în centrul preocupărilor ei.
 
Este greu de spus ce anume a determinat renaşterea spirituală a salariatei muzeului. Să fi avut aici vreun rol orgoliul (fapul că locuia în aceeaşi casă cu marele om) sau, dimpotrivă, mila (cum să stea marele om într-o locuinţă comună?)? Să fi fost forţa de atracţie magnetică a generalului, care comandase cîndva armate întregi şi care acum putea, bineînţeles, s-o supună voinţei sale pe muzeografa singură pe lume? Pînă la urmă, poate că fusese doar o intrigă de alcov, dat fiind traiul în comun, aşa cum înclinau să creadă o parte dintre lucrătorii Muzeului „Cehov“ (părerea era întărită de aluziile la temperamentul imprevizibil al colegei lor). Trebuie totuşi să menţionăm că alţi funcţionari din muzeu respingeau categoric posibilitatea unor relaţii nelalocul lor cu bătrînul general. În cursul unei dispute, izbucnită spontan, s-a făcut auzită şi ipoteza că N.F. Akinfeeva ar putea să aibă o asemenea relaţie şi cu A.P. Cehov.
 
Faptul că legătura celor doi oameni singuri a fost pur platonică e demonstrat indirect de următoarea întamplare semnificativă: într-o bună dimineaţă (asta s-a petrecut după un şir de ani de slujire devotată a generalului), Nina Fiodorovna îl îmbrăţişase pe cel care constituia obiectul veneraţiei sale şi, fără să spună un cuvînt, fugise de acasă. Se întorsese după vreo trei săptămani arătand de nerecunoscut. Faţa îi era plină de zgîrieturi, iar hainele rupte. Fugara respira greu. Adusese cu ea miros de pădure şi de ţigări ieftine şi carnetul de economii golit de bani. Generalul o primise fără să-i pună vreo întrebare. După cîteva săptămani, printre hohote sfîşietoare de plîns, îi mărturisise generalului că e însărcinată. Generalul, care şedea în fotoliu, îşi ridicase uimit capul. În mîna întinsă de el Nina Fiodorovna îşi pusese degetele tremurînde, şi Larionov i le ţinuse strîns, fără să scoată o vorbă.
 
Nici cei de la muzeu, nici cei de la secţia de cultură, unde se fuma în draci, nu aflaseră prin ce încurcături trecuse Nina Fiodorovna în zilele fugii sale. O lege a naturii, veche de cînd lumea, o îmboldise pe funcţionara de la muzeu să-şi perpetueze specia, să se lase pradă instinctului primar, pornirilor sălbatice. Direcţia muzeului considerase că era un caz fără precedent, care nu trebuie repetat. Avînd în vedere însă că N.F. Akinfeeva rămăsese însărcinată la limita vîrstei fertile (în caracterizarea făcută de sindicat se sublinia că e ultima şansă pentru tovarăşa membră), i se acordase un ajutor material în valoare de 75 de ruble. Funcţionarei, ajunsă într-o stare degradantă, i se înmînase şi culegerea de versuri Piciorul de lemn a directorului muzeului. Ulterior, muzeul nu-şi regretase fapta. Cînd, după mulţi ani, Akinfeeva părăsise Ialta într-o direcţie necunoscută, locul mamei în instituţia de promovare a culturii fusese ocupat de fiică.
 
Viaţa în locuinţa comună nu se schimbase. Nina Fiodorovna se întorsese la obligaţiile dinainte, luate de bunăvoie. În fiecare zi (dis-de-dimineaţă, iar uneori şi seara), ea îl insoţea pe general pe dig, cărînd scaunul pliant şi cortul. După căderea întunericului se dedica pregătirii cărţii de memorii. Înainte vreme, generalul le scria singur, dar după ce trecuse de opt zeci de ani, cînd mîna încetase să-l asculte, fusese nevoit să renunţe. Odată cu apariţia în viaţa lui a Ninei Fiodorovna, ajutorul lui de nădejde, generalul se apucase să-i dicteze memoriile. Chiar înainte să nască, Nina Fiodorovna îl intrebase pe general ce nume să-i pună copilului.
 
— Zoia, îi zisese generalul. (fragment)
 
traducere din limba rusă de Adriana Liciu