Am îndoieli că acelora care au gîndit reţeaua Facebook în forma ei iniţială le-ar fi trecut prin minte că vor facilita dezvoltarea unor tipare comportamentale atît sociale cît şi individuale, creînd noi reflexe cotidiene; şi de ce să n-o spun, azi, în anul de graţie 2010, pe cît de bizare, pe atît de absurde.

Oricine şi-ar propune acum să dezvolte o nouă aşa-zisă „reţea socială” ştie că la baza acestui business există două principii imbatabile. Unul de ansamblu, care ţine de obligaţia noastră de a fi informaţi, de cunoaştere, celălalt la nivel inter-personal dat de narcisismul fiecăruia dintre noi, de nevoia organică de recunoaştere. Facebook, ca toate celelalte reţele de socializare (Twitter, Hi5) a dus acest al doilea principiu la extrem, în dauna primului. În fapt, reţeaua/matricea e atît de vastă încît a devenit un mediu in sine.

Cînd nu exista decît telefonul fix şi televizorul aveam oracolul. Ce credeam fiecare despre stăpîna lui (nu-mi amintesc de vreun tip care să fi fost proprietarul unui astfel de caiet!) ne definea pe noi înşine. Lungimea sau laconismul mesajului, caracterul lui (amuzant, sincer, obraznic, misterios, încifrat), felul în care era „upgradat” (cu desene, fotografii, decupaje din reviste, flori presate etc.) vorbea despre fiecare dintre noi, neexistînd o secţiune de profil dedicată. Era un omagiu mai mult sau mai puţin inocent adus celei care ne făcea onoarea de a ne înscrie pentru totdeauna în memoria ei. Oracolul trecea din mînă în mînă, dar nu era un instrument de socializare decît incidental (în măsura în care aveai acces la textele celor care se „logaseră” înaintea ta); ştiai cum şi cît te expui odată ce acceptai participarea. Totul era pe faţă, deschis şi, odată consumat, urma să fie arhivat de proprietara de drept. Başca, un amănunt important: administratorul oracolului era de regulă o persoană cunoscută şi apreciată. Răii, codaşii clasei nu se puteau bucura de un asemenea privilegiu, ever!

Aşadar, ne place de noi şi avem ocazia de a ne arăta aşa cum ne-am dori să fim. Şi ce e mai interesant, putem să-i vedem pe alţii aşa cum le place lor să se arate. O lume altfel super-cosmetizată în care fiecare priveşte către celălalt afişînd zîmbetul lui cel mai bun. Un pic voyeuri (iată cum se împlinesc cele mai ascunse dorinţe), un pic big brother, de fapt un infinit lanţ de fraţi mai mari. Eu privesc spre tine cînd tu priveşti spre celălalt. Cred că privesc la tine cînd de fapt te urmăresc din spate.

Ce înseamnă în atari condiţii socializare? Iată cea mai bună imagine a mea în poza de profil. Iată cele mai faine crezuri ale mele, cele mai bune joburi ale mele, cele mai tari muzici, filme, interese. Ader la cele mai cool grupuri, intenţiile mele sînt nobile şi dezinteresate. Tot ce vreau e să fim prieteni. Să ne cunoaştem, să împărtăşim experienţe. Reţeaua ne încurajează să fim activi. Să avem cît mai mulţi prieteni, mai mult chiar, să ne dezvoltăm propria noastră reţea pe orizontală. (Există indivizi a căror activitate zilnică nu e decît aceea de a trimite cereri de prietenie. Nu mai contează dacă au ceva în comun cu cei cărora le adresează aceste cereri. Am devenit peste noapte produse de consum perfecte, căci nu există greşeli. Reţeaua e perfectă. Practic infailibilă. Şi-a dezvoltat chiar şi propriul ei antidot, antifacebook (curent, grup, anti-reţea?) Găzduit unde? Pe Facebook, desigur.

Trăim ca să împărtăşim (share). Sînt sigur că ceea ce sînt dispus să împart cu tine e ceva ce ai nevoie. Pentru că doar eu deţin acest lucru. Pentru că doar eu îi cunosc sursa. Pentru că mă reprezintă, iar aşa ceva nu poate fi refuzat. Ia-mă, acesta sînt eu şi-a impus pe deplin dictatura.

La o privire mai atentă (ca fost utilizator de Facebook timp de trei luni) există ierarhii inevitabile în cadrul reţelelor de socializare. Nu toată lumea are aceleaşi privilegii şi asta nu ţine de vechimea contului, calitatea mesajelor postate pe wall sau ineditul acestora. Au întîietate cei care vin cel mai mult în întîmpinarea gustului comun. Cu cît te apropii mai mult de zona mainstream, cu atît ai mai multe comentarii pozitive (nu e acesta unul din scopurile aflării nostre în reţea?).

Facebook, ca toate celelalte, e doar un nume. Un nume care are însă propriul lui sistem. Un sistem care-ţi oferă o mulţime de posibilităţi bine dozate, încît să-ţi dea în orice moment iluzia de libertate. E o structură piramidală în care fiecărui nou venit i se cere să formeze propriul lui sistem. E ca o reţea de vînzări al cărui scop nu e vînzarea, ci consumarea propriului nostru timp.

Încearcă să ieşi din asta şi ţi se va spune că nu-ţi poţi şterge contul, ci doar dezactiva. Asta înseamnă că vei continua să exişti, dar într-o stare latentă, un soi de criogenare în aşteptarea unor vremuri mai bune pînă la reactivarea ta. Sinuciderea e strict interzisă în reţea.

În realitate nu sistemul e vinovat pentru toate acestea. E ceea ce am creat noi substituindu-ne nouă înşine pe altarul socializării. Asta cere sacrificii şi adevăratul sacrificiu e depersonalizarea fiecăruia ca individ. Adevărata noastră faţă la capătul reţelei nu are nici o expresie.