Twin Arts în parteneriat cu Ambasada Japoniei la Bucureşti prezintă: Hiromi: The Trio Project featuring Anthony Jackson & Simon Phillips. Aflat în premieră la Bucureşti, grupul va concerta sîmbătă, 10 noiembrie, ora 21.00, la Sala Radio.


Eşti născută în Japonia, dar trăieşti la New York. Cît de importantă a fost această schimbare de culturi în cazul tău?

Genul acesta de experienţă este întotdeauna foarte interesantă, fiindcă reuşeşti să cunoşti şi să înţelegi alte culturi, mult diferite faţă de cea din care provii. Ca om, ai o mulţime de lucruri de învăţat din asta. Şi pentru mine a fost exact la fel.

Cum se face că în muzica ta nu se simte nici o influenţă majoră a culturii tradiţionale japoneze? Este un fenomen similar romanelor scrise de Haruki Murakami, în care nu găseşti nici urmă de gheişe, samurai sau ceremonii ale ceaiului…

Nu ştiu cum se face. Nu mi-am renegat niciodată, în nici un fel, originea japoneză. Îmi iubesc ţara, dar n-am încercat niciodată să fiu japoneză în mod artificial. Sînt japoneză pur şi simplu, iar asta va fi o stare de fapt care mă va însoţi tot timpul. Poate nu în mod evident, dar aşa va fi.

Care este povestea din spatele celui mai recent album al tău, Move, abia lansat în Europa? E acolo vreo metaforă a existenţei tale artistice între realitate şi fantezie?

Mi-am dorit mult să scriu muzică despre cum trece timpul într-o singură zi. Începînd cu soneria ceasului deşteptător, apoi aerul rece al dimineţii, mersul la muncă, o ploaie neaşteptată, evadarea zilnică din realitate, ieşitul cu prietenii, pînă la bătaia care anunţă miezul nopţii şi implicit finalul zilei. Acesta este Move!

Cum este să cînţi alături de doi dintre cei mai speciali muzicieni de pe planetă, Anthony Jackson şi Simon Phillips? Cum sînt ei, de fapt?

Anthony este un muzician minunat şi atît de melodic! Îmi place enorm să improvizez linii melodice alături de el, mă inspiră mult. Simon este şi el un maestru al improvizaţiei, iar sunetul tobelor lui este foarte special şi frumos. Cu ei alături mă simt de parcă aş fi stăpîna unui iaht de lux, pe puntea căruia pot să cînt cînd vreau şi ce vreau.

Este pianul solo un altfel de animal? Mai ales în comparaţie cu formula de trio, care ţi-e atît de dragă.

A cînta la pian solo înseamnă o relaţie directă, unu-la-unu, doar eu şi pianul. E o formulă care aduce cu ea foarte multă libertate, dar şi extrem de multe responsabilităţi, de vreme ce totul depinde numai de mine. Dar îmi place foarte mult această provocare. Formula de trio este altceva, este ca şi cum ai juca fotbal; trebuie să ştii cînd să pasezi, pe cine să pui în situaţia de a înscrie. Cîteodată eşti jucător de atac, alteori eşti mijlocaş sau apărător, dar rezultatul este mereu un meci excelent alături de echipa ta, ori mie-mi place la nebunie munca asta colectivă.

Se pare că faci parte din grupul restrîns al celor care iubesc la fel toate cele 88 de clape ale pianului.

Într-adevăr, toate merită să fie băgate în seamă! Iubesc toate nuanţele şi culorile sonore pe care ţi le oferă claviatura, indiferent despre ce zonă a acesteia e vorba. Pentru mine, cîntatul la pian este o încercare continuă de a înţelege instrumentul, pentru a putea extrage din el întregul potenţial muzical. An de an, reuşesc să înţeleg mai mult, dar e, probabil, un fenomen care va continua întreaga mea viaţă.

Să scrii muzică este la fel de plăcut ca interpretarea ei?

Bineînţeles! Am început să compun pe la şase ani, pentru mine este un act de intimitate cu mine însămi, ca şi cum aş ţine un jurnal cu propriile experienţe. De fiecare dată cînd sentimentele mele, oricare ar fi ele, suferă modificări, simt nevoia acută să scriu muzică.

Care este albumul tău preferat de pian solo şi de ce?

Horowitz in Moscow [albumul pianistului american, înregistrat în 1986 şi editat pe CD în 1988 – n. mea C.T.]. Mă emoţionează de fiecare dată atît de mult, încît ochii mi se umplu de lacrimi.

Este Hiromi, cea de astăzi, mult schimbată faţă de debutul de acum aproape 10 ani?

Mintea şi viaţa mea sînt într-o schimbare perpetuă, ce are loc zi de zi. Experienţele diverse şi ideile noi sînt cele care vor face ca aventura mea în muzică să continue atîta timp cît voi trăi.

Visezi vreodată muzică în timp ce dormi?

Sigur că da!

interviu realizat de Cătălin Toader cu sprijinul Audioconcept.

Foto: Sakiko Nomura

Alte articole despre Hiromi în Dilema veche aici şi aici.