Unii cu surprindere, altii cu mîndrie, alţii cu invidie luau la cunoştinţă faptul că Uniunea Sovietică lansa primul satelit artificial al Pămîntului, la 4 octombrie 1957. Deşi nu făcea mare lucru, Sputnik 1, micul obiect realizat de mîna omului, cu un diametru de vreo 85 de cm şi o greutate de 87 de kg, avea valoare prin faptul că a putut fi lansat pe o orbită în jurul Terrei deschizînd astfel era spaţială a omenirii. O lună mai tîrziu, Sputnik 2 ducea în spaţiu renumita căţeluşă Laika, devenită şi primul călător viu în spaţiu, din punctul nostru de vedere. La vremea respectivă, programul nu includea şi revenirea în viaţă pe Pămînt, aşa că Laika a devenit şi primul sacrificiu oficial pe altarul călătoriilor spaţiale. În acest timp, proiectele americane Vanguard primeau o grea lovitură chiar la lansare. Nu era şi nu este nici astăzi uşor, la peste 50 de ani, să lansezi în spaţiu echipamente sau echipaj uman. Primul satelit american vede Pămîntul de sus doar la 31 ianuarie 1958. De menţionat faptul că ambele puteri îşi lansau sateliţii cu ajutorul rachetelor care, în mod normal, ar fi trebuit să trimită lovituri nucleare una în capul celeilalte.
Cursa spaţială dintre SUA şi URSS era în plină desfăşurare.
9 martie 1934. În satul Kluşino, acum în regiunea Smolensk, se năştea Iuri Alekseievici Gagarin, al treilea copil al unor muncitori colhoznici. Cu toate că părinţii lucrau la colhoz, se pare că mama sa era o cititoare perseverentă, iar tatăl său, un tîmplar iscusit. Poate că aceste moşteniri de familie l-au făcut pe tînărul Iuri să aleagă mai tîrziu calea şcolii tehnice de la Liubertzy, regiunea moscovită. Ulterior, tînărul Gagarin se mută la şcoala tehnică din Saratov unde, în timpul liber, pilotează avioanele aeroclubului local. În 1955 se înscrie la şcoala de piloţi militari (cum altfel?) de la Orenburg. În 1957 primeşte gradul de locotenent de aviaţie, după absolvirea cu succes a cursurilor de zbor pe MIG 15. Este mutat în zona Murmansk, la graniţa URSS cu Norvegia, membru NATO. Condiţiile grele de zbor din zonă nu reprezintă pentru tînărul Iuri o problemă, aşa că rapid obţine şi gradul de locotenent major, acolo. Toate rapoartele medicale îl recomandă pentru includerea lui în lotul de 20 de militari pregătiţi pentru programul spaţial sovietic. Fără probleme trece toate testele la care este supus. Îi surclasează pe aproape toţi ceilalţi prin capacitatea sa de memorare, uşurinţa de acumulare a cunoştinţelor, atenţia pentru mediul înconjurător în care îşi desfăşoară activitatea şi capacitatea extraordinară de reacţie. Încă o calitate esenţială a lui Gagarin, statura. Avea doar 1,57m înălţime, optimă pentru programul Vostok dezvoltat la vremea respectivă. Din cei 20, doar Gagarin şi Gherman Titov sînt selectaţi în faza finală. Interesant este şi faptul că, înainte de finală, toţi cei 20 de candidaţi au fost invitaţi să-l voteze, prin vot secret, pe cel mai bun dintre ei. 17 au votat pentru Gagarin.
La 12 aprilie 1961, la bordul navei Vostok 1, Iuri Gagarin devine primul om în spaţiu şi primul care reuşeşte să călătorească timp de 108 minute în jurul Pămîntului, întorcîndu-se şi teafăr din această experienţă. Experienţă pe care a împărtăşit-o cu restul lumii, prin călătoriile sale în diferite ţări de pe glob, umorul său caracteristic lansîndu-l în viaţa publică mondială. Gradul de colonel în Forţele Armate Sovietice îl primeşte la doi ani după zborul în jurul planetei, iar şefii lui încearcă să-l conserve pentru alte zboruri.
În luna mai a aceluiaşi an, preşedintele John F. Kennedy anunţă programul spaţial american Apollo, care prevede ca pînă la sfîrşitul anilor 60 omul să păşească pe Lună. Astronautul american Allan Sheperd călătoreşte şi el 15 minute în jurul Terrei la bordul navei Mercury. Americanii preiau conducerea în cucerirea Spaţiului. Ruşii nu se lasă mai prejos şi în iunie 1963, Valentina Tereşkova devine prima femeie în spaţiu. În 1965, Alexei Leonov iese prima oară în spaţiu. Dincolo de cele neştiute, se înregistrează oficial accidente de ambele părţi: Apollo 1 explodează la decolare în ianuarie 1967, omorînd echipajul american de la bord, iar în aprilie cosmonautul Serghei Komarov cade la propriu cu nava Soyuz 1, paraşutele nedeschizîndu-se la intrarea în atmosferă.
Din păcate, la vîrsta de numai 34 de ani şi într-un accident aviatic nici acum prea bine desluşit, Iuri Gagarin moare, alături de colegul său Vladimir Serioghin, la 27 martie 1968. Omul a dispărut, dar moştenirea sa pentru întreaga omenire a rămas.
Urmează Aselenizarea, realizare extraordinară a oamenilor de ştiinţă americani, în iulie 1969. Îmi aduc aminte că pe aceasta am urmărit-o la televizor, graţie Televiziunii Române, lui Andrei Bacalu şi deciziei americanilor de a da voie oricui să retransmită transmisia lor în direct.
Urmarea, mai bine zis una dintre ele, este că Muzeul Tehnic din Bucureşti a primit o copie scara 1:1 a modulului lunar american. În 1978 primim şi o copie a Lunokhod-ului, varianta sovietică a vehiculului lunar. Nu mă întrebaţi de starea acestora, acum.
Anii următori lui 1969 se caracterizează şi prin reuşite, şi prin eşecuri dar în mod cert evoluţia este evidentă, de la vehiculele refolosibile pînă la staţiile spaţiale şi mai departe, spre alte planete. De asemenea, spaţiul nu mai este apanajul marilor puteri, ţările mai mici avînd şi ele acces la cercetarea spaţială.
Printre ele, România. Chiar şi sub tutela sovietică, cercetarea românească are propria ei evoluţie. La Moscova, sau mai bine zis lîngă, la Zviozdnîi Gorodok, orăşelul cosmonauţilor, în cadrul programului Intercosmos, adresat ţărilor Pactului de la Varşovia, este invitat Dumitru Prunariu, alături de Cristian Guran şi Mitică Dediu, toţi ofiţeri de aviaţie. La final, în cursa spre spaţiu rămîn Prunariu şi Dediu. Timp de trei ani, din 1978 pînă în 1981, cei doi şi-au perfecţionat abilităţile de acasă, acolo. La 12 mai 1981, Dumitru Prunariu este confirmat ca fiind prima opţiune pentru zborul în cosmos alături de Leonid Popov. Dumitru Dediu recunoaşte: nu a fost uşor, mai ales că decizia a venit în ziua mea de naştere, dar ştiam de acasă că doar unul va zbura…
La 14 mai 1981, Dumitru Prunariu, primul cosmonaut român, alături de Leonid Popov, deja un veteran al zborurilor spaţiale, îşi ia zborul de pe cosmodromul Baikonur. Nava Soyuz 40 se cuplează la staţia spaţială Saliut 6, cei doi întîlnindu-se cu cei doi ruşi care deja erau acolo. O săptămînă, mai precis 7 zile şi 20 de ore a durat călătoria lui Prunariu în jurul Pămîntului. La întoarcere, la 5 minute după o aterizare cu peripeţii, în care era gata-gata să se repete soarta lui Seghei Komarov, cosmonautul român aude vorbindu-i-se în limba natală, în stepa Kazahstanului: era reporterul Televiziunii, Alexandru Stark, trimis acolo pentru a relata evenimentul.
Acum, americanii îşi scot la pensie navetele spaţiale. Le-au folosit mult timp. Acum, datorită uzurii, nu mai sînt sigure. Cel puţin o vreme, ei vor fi dependenţi de mijloacele de propulsie ruseşti, care funcţionează în continuare. Preşedintele Obama are şi el planuri mari, cu privirea spre Marte. Acum programele spaţiale nu se mai dezvoltă de către rivali, ci de către ţările interesate în cercetare spaţială, în colaborare, chiar dacă unele au programe separate.
Prima cuplare a unei nave spaţiale americane cu una sovietică datează din iulie 1975. De atunci, în domeniul civil al programelor spaţiale, cele două puteri altminteri concurente îşi dau mîna cu ochii la cer.
Cer care, la 12 aprilie 1961, acum 50 de ani, era vizitat pentru prima oară de fiul curios şi plin de umor al unui tîmplar colhoznic.
Grigore Vîrsta este producător la TVR.
