Cînd am împlinit patru ani, mama mi-a făcut cadou un urs de pluş cafeniu. Pe vremea aceea (cu peste 30 de ani în urmă), pe toţi ursuleţii îi chema Martinică. Al meu n-a făcut excepţie. În urma unei confuzii, mama a crezut că mi-a dăruit exact jucăria pe care mi-o doream. Din păcate, nu era deloc aşa (eu vroiam un urs albastru), dar n-am vrut să arăt asta pentru că ştiam că mama făcuse un mare efort ca să găsească ursul acela. Deşi prietenia noastră a început prost, eu şi Martinică ne-am înţeles bine de-a lungul vremii. Locuieşte şi acum în fosta mea cameră, pe un mic fotoliu de răchită.

Povestea de mai sus, redată acum pe repede înainte, fără detaliile delicioase care îi fac tot farmecul (varianta integrală am spus-o la Radio România Cultural) este rezultatul unor exerciţii de memorie şi redescoperire a identităţii pe care le-am făcut la atelierul de scriere dramatică ţinut de regizoarea Vera Ion şi actorul Sorin Poamă, numit Scrie despre Tine. La finalul spectacolului lor Ich Clown, spectatorii interesaţi de un workshop de dramă erau invitaţi să lase datele de contact. Spectacolul era rezultatul unui astfel de atelier realizat de autori cu ei înşişi. Cum ieşise bine, artiştii s-au gîndit să împartă experienţa cu alţii. Ca la Facebook, ei au share-uit. Cine vrea, poate să dea like şi să join. Ceea ce am şi făcut.

E greu de imaginat că cineva te poate învăţa cum să scrii, în afara unor  reguli (puţine) şi recomandări (mai multe, diferite în funcţie de tipul scriiturii). Ceea ce se întîmplă la Scrie despre Tine e un mix între exerciţii de memorie, jocuri psihologice, exersarea abilităţilor de caracterizare şi detaliere, antrenarea atenţiei şi dezvoltarea comunicării cu scopul de a rezulta un spectacol. Asta e partea orgolioasă a proiectului, ambiţia de a topi poveştile personale într-una singură, complexă şi coerentă care să arate un strop din ceea ce suntem noi, astăzi. Atelierul presupune parcurgerea unui traseu identitar personal în care fiecare are şansa de a se cunoaşte pe sine, cu speranţele şi fricile lui. Uneori, ceea ce re-descoperim sub straturi groase de uitare poate fi revelator. Fără acest workshop, nu m-aş fi gîndit niciodată cum l-am primit pe Martinică şi nu aş fi conştientizat că la patru ani am învăţat să-mi ascund dezamăgirile ceea ce a devenit în timp un tipar de reacţie.

Un atelier similar a fost ţinut de un grup de artişti din tangaProject la Căminul de bătrîni „Moses Rosen”. Cele două spectacole realizate acolo, Moses Stories şi Vîrsta obiectelor spun ceva despre faptul că fiecare om e o poveste. De fapt, fiecare om e un sac de poveşti

În Last Chance Harvey, Emma Thompson, o funcţionară singură şi plictisită îl întîlneşte pe drumul spre workshopul de scriere pe Dustin Hoffman, singur şi nefericit. În buna tradiţie a happy-end-ului din cinematografia occidentală, sugestia filmului e că au trăit fericiţi pînă la adînci bătrîneţi. Nu ştiu dacă în Bucureşti, pe drum spre Scrie despre tine, veţi da peste Dustin Hoffman, dar s-ar putea ca la workshop să vă reîntîlniţi cu voi înşivă. Şi asta e chiar mai bine.

Pînă la 10 februarie, trainerii Scrie despre Tine aşteaptă să vă înscrieţi pentru o nouă grupă.
Detalii la http://scriescrie.wordpress.com/
„În cadrul primului modul, lucrul se va axa pe exerciţii de scris şi de storytelling, miza noastră fiind ca după această prima lună, participanţii să dobîndească un minim ABC în ce priveşte scrisul unei scene şi explorarea propriilor poveşti pentru găsirea unui subiect de teatru. Fiind vorba de un limbaj mai specializat care vizează teatrul, vom face şi cîteva exerciţii foarte simple de actorie.” (Vera Ion şi Sorin Poamă, traineri)

Oana Stoica este jurnalist şi critic de teatru.