Într-o zi, am văzut o şopîrlă undeva la marginea unui cîmp pe care se ostenea să-l traverseze. De grosimea unui braţ de om, lăsa în spatele ei un şanţ adînc de aproape o jumătate de metru, de parcă n-ar fi cîntărit cîteva livre, ci pe puţin o tonă.

M-am mirat. „Sînt pe puţin vreo cincizeci înăuntru“, mi-a spus însoţitorul meu. „Cincizeci de ce? De şopîrle?“ „Nu, îmi răspunse el, de oameni. Tare aş vrea să ştiu cine-s ăia.“ Şi o rupse la fugă, să afle de prin vecini care dintre ai lor nu era acasă. Cine? Doar întrebarea asta îl frămînta, dar nu voi şti niciodată mai mult de-atît. Ce mă uimise pe mine –  magia prin care nişte indivizi, dintr-un motiv greu de bănuit, se înghesuiau în trupul micuţ al unei şopîrle – lui nu i s-a părut c-ar merita vreo întrebare şi nici vreun răspuns.

traducere de Dan Stanciu

din volumul Au pays de la Magie / În ţara Magiei, Editura ART, 2012.