Am intrat în disidenţă în anul 1975, în ziua cînd fratele meu geamăn (Anton) și cu mine ne-am întors de la școală cu cravata roşie la gît („zgarda”, aşa cum a numit-o de atunci tatăl nostru), după ceremonia de intrare în organizaţia de pionieri, la vîrsta de opt ani (sora noastră cea mică, Elisabeta, se născuse în luna martie). Tatăl nostru, Gheorghe, tehnician-arhitect născut în 1929, ne-a strîns în jurul mesei si ne-a spus ce gîndea despre regimul comunist: o dictatură politică și un regim nedrept din punct de vedere social. El ne-a întrebat dacă eram gata să părăsim ţara. Am răspuns cu da. Între dragostea faţă de preşedinte şi cea faţă de tată, ne-am hotărît imediat, cu toate că la vîrsta noastră, nu eram noi în stare să judecăm. Însă acest accept din partea noastră ne-a responsabilizat să susținem lupta, mai ales că ne-a dezvăluit şi trecutul stalinist pe care mulți părinți îl ascundeau în mod sistematic copiilor lor, pentru a nu-i compromite. În speţă, tatăl nostru, ne-a spus cum a trecut aproape de execuţie în anul 1952 cînd era soldat în armată, pentru că a lasat să scape un grup de țărani încercuiți care fugeau de colectivizare în munții Transilvaniei. Aceasta a fost o provocare pentru toată familia. Copiii care fuseseră crescuți plini de entuziasm pentru regim și țară, transferau cu ușurință fidelitatea înspre părinți. Un tată (ortodox valah) al cărui curaj fizic și politic nu a slăbit niciodată, şi o mamă (Maria, moldoveancă romano-catolică, de asemenea tehnician-arhitect), care tocmai și-o pierduse pe-a ei cu trei ani înainte și era gata să-l urmeze și să-l susţină.

Autoritaţile ne-au dat în judecată, fiindcă ceruserăm pașapoarte pentru a părăsi definitiv ţara, şi fiindcă părinţii ne scoseseră de la şcoală pentru a nu fi îndoctrinaţi. De fapt, unul printre motivele (întelegeţi pretexte) invocate era că am fi agresat niște colegi în curtea şcolii, care s-ar fi plîns că le-am fi rupt hainele.

Pe ziua de 25 februarie 1977, ne-am dus cu părinţii la romancierul dizident Paul Goma, unde au semnat scrisoarea deschisă către Ceaușescu, în vederea întrunirii de la Belgrad. Aceasta urma cu doi ani pe cea de la Helsinki, în cadrul Conferinței privind Securitatea și Cooperarea în Europa. Cu zeci de ani mai tîrziu, plimbîndu-mă pe bulevardul Saint-Michel (la Paris), am trecut pe lînga Librăria Boulinier. Acolo am găsit jurnalul anilor 1976-1977 a lui Paul Goma (decedat în luna martie 2020, de Covid, la Paris). L-am deschis la data cu pricina și am găsit cîteva fragmente din istoria familiei mele. Acestea au fost publicate de către editorul Plon în anul 1979, şi unsprezece ani mai tîrziu au apărut și în limba română. (Paul Goma, Le Tremblement des Hommes: peut-on vivre en Roumanie aujourd'hui?, Seuil, 1979; Culorile curcubeului '77 , Humanitas, 1990)

În urma acestor evenimente, Securitatea ne-a urmărit în permanenţă. Am găsit rapoartele de urmărire în dosarul tatălui meu de la Consiliu Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii. Ne-am baricadat în apartamentul nostru din cartierul Balta Albă, pentru a nu fi arestaţi sau ridicaţi cu forţa, mai ales noi copiii. Procesul avea drept scop educarea noastră conform doctrinei comuniste.

Radio Europa Liberă (cunoscută sub numele Radio Free Europe, finanţată de către SUA) a evocat cazul nostru şi a citit o scrisoare deschisă către Ceauşescu scrisă chiar de părinţii mei, în care se arătau solidari faţă de Carta 77 din Cehoslovacia. Cereau libertate şi echitate socială în România, precum şi dreptul la emigrare.

Am scăpat o primă dată de arest cînd ne găseam la serviciul paşapoartelor. Aşa-zisa eficace Securitate nici măcar nu era la curent cu faptul că Ceauşescu ceruse unui demnitar mai capabil, Cornel Burtică, să conducă (deşi fără succes) tratative de reconciliere cu grupul lui Goma. Părinţii mei aveau întîlnire cu el în după-amiaza acelei zile. A fost de-ajuns ca mama mea să arate convocarea şi securiştii s-au retras (precum și soldatul care stătea de pază în spatele ușii și pe care îl văzuserăm în timp ce încercam să fugim, cînd le-am înțeles intențiile).

Tatăl meu a fost invitat sa scoată paşapoartele pe data de 27 februarie. Aceasta a fost de fapt o capcană ca să-l aresteze şi să-l maltrateze în birourile de la Securitate. Mult mai tîrziu, ne-a povestit că a leşinat de două ori sub loviturile date în cap şi în față.

(Vezi Paul Goma, Le Tremblement des Hommes…, p. 85 - semnătura şi scrisoarea, p. 87 - maltratările la Securitate pe ziua de 27 februarie, împreună cu pastorul baptist Pavel Niculescu. Referinţele despre maltratări din luna aprilie sînt însă greşite, tatăl meu a fost bătut numai în februarie - p. 231 și 270. Informaţii reluate de către Dennis Deletant, Ceauşescu and the Securitate, coercion and dissent in Romania, 1965-1989, Hurst, 1995, p. 240 și 242, şi de către Octavian Roske, Mecanisme represive în România, 1945-1989, Academia Românǎ, scrisorile S-Ș, p. 95)

Mama mea a fost de două ori primită la ambasada SUA de către secretarul ambasadei, Spiegel. Prima dată a fost cordial şi a luat cunoştinţă de dorinţa noastră de a ne stabili în Statele Unite. A doua oară însă, după ce primise cu siguranţă mustrări din partea autorităţilor române, a fost cu mult mai puţin amabil. Acest comportament a şocat-o pe mama mea şi ar fi trebuit să ne avertizeze în privinta relațiilor cordiale româno-americane de la acea vreme, relații pe care şi americanii doreau să le păstreze. Nu este nevoie să reamintim contextul deschiderii lui Dej și Ceaușescu către Occident, mai ales de la începutul anilor șaizeci, și a jocului lor asupra naționalismului românesc atît din interior, cît și din exterior (cu un tăiş destul de ascuțit împotriva stăpînului de la Moscova de care se bucurau la Washington, la Beijing și în statele nealiniate). După discursul de la balcon a lui Ceauşescu din august 1968 contra invaziei sovietice din Cehoslovacia, Goma și-a luat carnet de Partid. Tatal meu nu a intrat. El avea o slujbă în domeniul lui tehnic, destul de modest și mult mai discret. Chiar dacă ar fi vrut să intre în Garda Naţională alertată de trupele de ocupație sovietice, mama mea, mai înţeleaptă, a mirosit operaţia de propagandă naţională a lui Ceauşescu şi l-a descurajat.

Cutremurul din 4 martie 1977 - 7,2 pe scara Richter, timp de un minut, a făcut 1500 de morţi în zona Bucureştiului. După acest eveniment pe care l-am trăit la etajul opt, am primit paşapoartele şi dreptul de a pleca către Austria, aceasta fiind o etapă către SUA. În urma acestui cataclism regimul ar fi putut ieşi slăbit. Ceauşescu însă a reuşit să transforme încercarea într-un nou obiectiv de remodelare a capitalei, în special cu construcția imensei Case a Poporului.

La aeroport Securitatea a încercat pentru ultimă dată să ne aresteze. Tatăl meu s-a prefăcut că a comunicat cu un necunoscut, pe care l-a prezentat Securiştilor ca fiind un informator ce urma să transmită vestea arestării noastre. Numai atunci ne-au dat drumul să plecăm.

Odată ajunşi la Viena, am fost găzduiţi într-un hotel cu sprijinul lui Amnesty International, unde am petrecut patru luni. Acest popas era, chipurile, pentru verificarea profilului nostru. La început am fost primiţi la ambasada americană, unde funcţionarii le-au pus întrebări părinţilor. Mai pe urmă, tatăl meu ne-a spus că una dintre întrebări i s-a părut ciudată, mai ales în lumina evenimentelor ulterioare. Unul dintre responsabili l-a interogat dacă cineva ar fi întrebat de noi dacă n-am mai fi dat semne de viaţă. Tatăl meu, considerînd că o asemenea primejdie, de a dispărea pur și simplu, se putea întîmpla în România din cauza regimului comunist. El a răspuns că Radio Free Europe și autoritățile statelor occidentale aflate în legătură cu dizidenții s-ar fi îngrijorat de dispariția noastră. Însă funcţionarul de la ambasadă a reluat întrebarea, interesînu-se dacă alte rude din România s-ar fi îngrijorat de dispariţia noastră în Occident. Se poate ca tatăl meu să fi înţeles atunci că exista pericolul să dispărem şi în Occident. El i-a răspuns că aveam cîteva rude în ţară (care ne ajutaseră deja la ananghie, cumnatul mamei, inginerul petrochimist Aurelian Popescu, surorile tatălui, Ana și Dobra, și alţi oameni curajoși) gata să ia măsuri în cazul că s-ar fi întîmplat ceva cu noi și să alerteze opinia publică, dacă n-am fi dat semne de viață. Dar cu ce scop funcţionarul i-o fi pus o asemenea întrebare? Să ne intimideze sau să fi avut și alte intenţii mai agresive?

Din acel moment am fost mai vigilenţi, și pe bună dreptate. În ziua în care am plecat la New York, încă nu primiserăm pașapoartele ștampilate de catre autoritățile americane. Iar asta pentru simplu motiv că ni le-au dat chiar înainte de îmbarcare. Cînd părinții le-au deschis, au descoperit că americanii ne acordaseră azil economic, nu azil politic. Șocul a fost sever, dar eram deja plecaţi și era prea tîrziu să ne întoarcem. Americanii foloseau deci aceleași capcane ca și comuniștii și în curînd urma să ne dăm seama ca brutalitatea lor era similară. În timpul interogatoriilor violente la Securitate, torționarii îl avertizaseră pe tatăl meu că americanii nu urmau să ne acorde azil politic. Noi însă am greșit, crezînd mai degrabă pe cei de la Radio Europa Liberă decît pe securiști, care erau totuși mai bine informați decît vorbitorii finanțați de CIA cu privire la intențiile adevărate ale autorităților americane.

Putem spune că asta este o Realpolitik lesne de priceput, fiindcă americanii aveau nevoie de semi-aliați în cadrul blocului estic, alături de români, iugoslavi și albanezii pro-chinezi. Desigur, este un calcul pe care îl putem înțelege perfect. Însă de ce acești ofițeri nu ne-au informat că SUA nu urma să ne ofere azil politic? Ne-ar fi putut orienta atunci către alte țări, care aveau, de altfel, relații foarte bune cu România, cum era Germania de Vest (care-i „răscumpăra” discret pe nemții din Transilvania), sau Franța post-gaulliană. Franța urma, de altfel, să ne acorde azilul politic fără probleme un an mai tîrziu.

Calculul american ascundea, de fapt, un moment de tranziție între pozițiile lor pro-Ceaușescu din anii ’60 -’70 și ostilitatea crescîndă din anii ’80, lucru care se datora întoarcerii treptate a lui Ceaușescu spre tabăra sovietică. Întoarcerea nu a fost niciodată pe deplin realizată, cu atît mai puțin atunci cînd Gorbaciov a inițiat politica de destindere față de Occident. Aceasta reprezenta o cotitură care l-a plasat definitiv pe Ceaușescu într-o poziție instabilă.

Șederea noastră în America a fost de scurtă durată. Refuzul azilului politic, dar și obligația de a ne integra într-o comunitate baptistă românească, care putea părea simpatică (chiar exotică) în cadrul opoziției din România comunistă. Aceasta era însă restrictivă în noul context majoritar din Statele Unite. Doar nu am fugit de-o îndoctrinare comunistă ca să avem de suportat un conformism religios, așa cum spunea tatăl meu. El ne-a adus înapoi, după două luni și jumătate, în Austria.

Dar reacția austriecilor a fost foarte diferită față de cea cu șase luni în urmă. Cum noi refuzaserăm un azil josnic, oferit de către „patria libertății” americane, nu mai eram demni, potrivit autorităților din Viena, decît să locuim în lagărul de tranzit de la Treiskirchen (fostă cazarmă defensivă nu departe de capitală). Acesta era prost finanțat de către americani, iar oamenii erau ținuți într-o situație de semi-captivitate. În lagăr se găseau refugiați nedoriți, în mare parte pentru motive economice, în tranzit către alte destinații, în special SUA, Australia, Canada. Alături de aceștia mai erau cîțiva oponenți politici de stînga veniți din Chile, cîțiva indieni și dizidenți din țări comuniste în termeni buni cu SUA: români, în mare parte, iugoslavi, albanezi, dar și puțini unguri, cehoslovaci, polonezi.

Condițiile de viață din lagăr erau următoarele: în fiecare dormitor militar stăteau mai multe familii, separate doar de dulapuri și cearșafuri întinse pe sfori. Văzînd acestea, tatăl meu a hotărît să protesteze. Politica americană își îndeplinise profeția: deveniserăm niște proscriși economici în Occident, pe cînd în România comunistă, cu toate că eram adversari politici și amenințați, măcar nu duceam lipsă de prea multe. Am părăsit camera comună și ne-am instalat într-unul coridor foarte circulat al lagărului, cu scopul de-a face cunoscute nemulțumirile noastre administrației și celorlalți „rezidenți”.

Evident, acest protest nu putea decît să irite administrația și, dincolo de aceasta, chiar și autoritățile. În cadrul lagărului, direcția nu putea schimba nimic pentru noi din punct de vedere politic (nici nu avea mandat pentru așa ceva) și foarte puțin în ceea ce privea confortul. Situația devenea iritantă din cauza acestui sit-in improvizat, care tulbura liniștea lagărului, nemulțumit deja de condițiile de viață și de mîncarea de foarte proastă calitate. Discuțiile pe care le-am avut cu ceilalți refugiați, în special români, i-au convins că nu vor primi azil politic. Iar cu toate că numărul lor era mic, și le-ar fi permis cazarea în condiții mai bune, felul mizerabil în care erau primiți era menit să îi condiționeze să accepte orice statut, mai cu seamă cel de refugiat economic.

Cu toate acestea, cei mai mulți dintre ei făceau parte dintre tinerii studenți protestatari, care și în est fuseseră marcați de către evenimentele din mai ’68 și de cultura rock. Unii dintre ei erau studenți la Belle Arte și au fost maltratați de către Securitate, chiar mai rău decît tatăl meu. E drept că ei n-au profitat de „sprijinul” american oferit de Radio Free Europe și nici de deschiderea discretă a ambasadei americane precum cei din „grupul Goma”. În schimb, au fost victime ale reacției conservatoare a autorităților în anul 1969 (cu mult înaintea călătoriei lui Ceaușescu în Asia, căreia îi atribuită greșit radicalizarea politicii sale, aceasta fiind înscrisă în genele totalitarismului stalinist).

Autoritățile lagărului au hotărît să pună capăt protestului, după patru zile, în mod brutal. Asta pentru a descuraja pe ceilalți „pensionari” să ceară și ei un tratament mai bun. Dar, întrucît nu-i puteau băga pe părinți în închisoare pentru un simplu protest, mai ales că eram deja într-un lagăr semi-deschis cu controlul poliției la intrare, au decis să folosească psihiatria represivă, ca și adversarii lor comuniști sau fasciștii din trecut. Aceasta a permis suprimarea unei opoziții în mod arbitrar, fără permis judiciar și nici limită temporală.

Episodul a fost deosebit de violent, așa cum sînt toate arestările cu separare a familiilor. Polițiștii austrieci împreună cu asistenți psihiatrici au reușit în cele din urmă să-l smulgă pe tatăl meu din brațele familiei. Am văzut cum l-au legat de o targă și cum a fost dus. Mi s-a părut că, odată imobilizat, directorul lagărului, Klorman, l-a lovit cu piciorul. Directorul adjunct, Radek, nu se găsea la fața locului în timpul luptei. Noi ceilalți nu am fost arestați. Am fugit din lagăr cu ce aveam pe noi în plină iarnă și am luat direct trenul spre Viena. Am avut de ales, în aceste ore dar și în lunile care au urmat, să rămînem în Occident sau să ne întoarcem în România. Dar care ar fi fost soarta noastră dacă ne-am fi întors? Să devenim vectori ai propagandei anti-occidentale? Asta ar fi contrazis tot sensul luptei noastre anti-totalitară fără măcar să fi obținut vreun rezultat, întrucît însemna că am vrut să părăsim România dintr-un motiv oarecare. Și care motiv?

Așadar, ne-am dus direct la ministerul de Interne. Asta a fost probabil o mare greșeală din partea noastră, întrucît de acolo proveneau cu siguranță ordinele de arestare a tatălui meu. Poate că am fi fost mai în siguranță dacă am fi mers la Amnesty International, dar noi voiam ca tatăl meu să se întoarcă. La minister, am așteptat cîteva ore agonizante. De fapt, am înțeles ce importanță a avut faptul că am făcut zgomot și că nu am permis arestarea tatălui meu fără luptă. De acum, tot lagărul, sute de oameni, erau la curent și nu se putea să dispărem fară de urmă. Fără îndoială, asta ne-a salvat viața.

Lagărul fusese într-adevăr tulburat de acest eveniment. Unii tineri români ne-au mărturisit că au vrut să intervină, dar că polițiștii au dus mîna la pistol și au fost nevoiți să dea înapoi. Cum de acum nu mai puteam dispărea, am apărut din nou. A fost dat ordinul ca tatăl meu să fie eliberat a doua zi. O mașină ne-a adus înapoi în lagăr, iar a doua zi, o autoutilitară a poliției ne-a dus la spitalul psihiatric în care fusese închis, și ne-am întors cu toți înapoi în lagăr. Păstrez în documentele mele ordinul de ieșire din spital, cu mențiunea că internarea a durat o singură noapte. Tatăl meu ne-a povestit atunci despre un episod și mai șocant care avusese loc în dimineața liberării sale. Ne-a spus că a văzut cum unul dintre deținuții clinicii a intrat într-un birou și cum a plecat la scurt timp pe targă, acoperit cu un cearceaf și transportat într-o mașină mortuară. Să fi fost așa? Să fi fost același om? Se poate ca tatăl meu să fi fost victima medicamentelor administrate? Dar dacă s-a întîmplat astfel, înseamnă că tatăl meu a fost martorul unui asasinat săvîrșit de angajații clinicii aflate în serviciul statului austriac.

Autoutilitara ne-a readus în lagăr. În timpul celor opt luni petrecute acolo, pînă la plecarea noastră în Franța, în august 1978, l-am văzut pe tînărul (la acea vreme) Thierry Wolton, autor a mai multor cărți despre comunism, care a scris atunci și un articol lung despre noi în ziarul Libération. Faptul acesta a securizat și mai mult situația noastră. Dumitru Țepeneag a fost traducătorul în limba franceză al interviului. După acest episod dramatic, regimul lagărului s-a îmbunătățit puțin. Tatăl meu spunea în derîdere că, după următoarea arestare, autoritățile vor oferi și șampanie. El a muncit din greu să strîngă banii de care aveam nevoie sa plecăm în Franța cu o viză de turism. Mama mea avea un văr îndepărtat la Paris, care fugise din țară în 1956 și care obținuse un serviciu bun în domeniul programării informatice. Tatăl meu vorbea puțin franceza. Cît despre mine, singurele cuvinte pe care le-am cunoscut au fost „lovitură de măciucă” culese în timpul interviului cu Thierry Wolton. Șase ani mai tîrziu, am primit al doilea premiu la Concursul General de Franceză la sfîrșitul clasei a XI-a, devenind al doilea cel mai bun elev din Franța la limba franceză.

Traian Sandu este profesor universitar la Sorbona Nouă, Paris. Textul a fost scris și tradus în limba română cu ajutorul lui Anton Sandu, inginer în informatică.

Textul a fost iniţial publicat pe blogul lui Nicolas Trifon, în Le Courrier des Balkans, pe 5 iulie 2020.

Sursa foto Traian Sandu: https://eurosorbonne.eu