Dilema veche vă prezintă în premieră un fragment din romanul Vînători-culegători de Maria Manolescu, apărut recent în colecţia „Ego. Proză”, Editura Polirom.

„Petra vrea să fie scriitoare, Petrei i-e frică să fie mamă. Pentru o protagonistă feminină în literatura română, Petra e deosebit de antipatică. O închipuită. Dar literatura română a zilelor noastre are tot mai multe scriitoare gata să dărîme, cu scrisul lor, mitul maternității ca binecuvîntare, ceas magic și predestinare. Niciuna dintre mamele cărții de față (tinere sau bătrîne) nu e, filtrată prin ochii «răi» ai Petrei, o sfîntă, fiindcă lumea (a noastră) pe care o descrie Maria Manolescu e o lume a bărbaților, doriți, răsfățați, idealizați în varianta lor eroică și inaccesibilă de cuceritori. Pentru că ne plac vînătorii, nu culegătorii, luptele scurte, nu cultivatul cu răbdare. Din fericire, Maria Manolescu are simțul umorului și al grotescului, iar Petra supraviețuiește scriitoricește propriilor închipuiri. Petra, această voce care se povestește la persoana a III-a în romanul Mariei Manolescu, scrie piese de teatru, cu titluri care se tot schimbă, și e fascinată de teatru, pe cale de moștenire de familie și din dor de tatăl-actor dispărut. În textele inserate în roman e vorba și despre teatrul politic care-salvează-lumea (not) și mai ales despre specialitatea semideclarată a romancierei, relațiile de iubire și de cuplu (acum, și la maturitate). Dacă n-o cunoașteți pe Maria Manolescu dramaturga, Vînători-culegători e introducerea ideală, într-o confruntare prietenească la grătar stă o viață-ntreagă de visuri ratate.” (Iulia Popovici)

Maria Manolescu (n. 1980) a publicat romanele Halterofilul din Vitan (Polirom, 2006) și Ca picăturile de sînge pe linoleumul din lift (Cartea Românească, 2010). A absolvit masteratul de scriere dramatică la UNATC, a cîștigat a treia ediție a Concursului de Dramaturgie dramAcum și a participat la Rezidența de Dramaturgie de la Royal Court Theatre. Cele mai cunoscute piese ale sale sînt With a Little Help from My Friends, Sado-Maso Blues Bar și Ca pe tine însuți. În 2017 i s-a montat la Fabrica de Pensule Cluj piesa Sclavi, despre sclavia modernă (regia Theodor-Cristian Popescu), iar în 2018 a participat la programul Drama 5 al Reactor de Creație și Experiment Cluj, scriind Micul nostru centenar (regizată de Dragoș Mușoiu), o piesă despre cum aniversarea de 100 de ani a unei străbunici din România e umbrită de disputele pe teme politice din sînul familiei. În prezent, Maria locuiește în București împreună cu soțul ei și fiul lor de 5 ani. 

*****

Prima dată o lovi mirosul dens şi greţos de transpiraţie-urină-sînge. Şi privirea severă a lui Arsenie Boca. La fel ca ţiganca ispititoare cu sînii dezgoliţi al cărei portret stătea, în copilărie, deasupra patului bunicii ei, Arsenie Boca părea să te urmărească oriunde te-ai fi dus.

Însă patul de lîngă uşă, patul atît de straşnic păzit de Arsenie Boca, era gol. Şifonat, pătat cu ceva ce Petra refuză să privească mai atent, dar gol. Răsuflă uşurată, apoi inspiră profund, simţind imediat cum i se face iar greaţă din cauza mirosului. Însemna că bătrîna fusese luată la operaţie. Însemna că norocul Petrei începuse să se schimbe în sfîrşit. Va ieşi, va alerga afară, va merge în parc, va fuma, va bea o sticlă de vin şi-l va suna pe Mugur. Îşi pipăi telefonul prin burta moale şi bătrînă a genţii ei de piele, făcu stînga-mprejur şi abia acum o lovi cel de-al doilea lucru care umplea camera, nişte gemete inumane, neterminate, care veneau din masa de carne de lîngă fereastră. Se uită mai bine şi văzu două fiinţe ce se uitau cu disperare la ea. În pat stătea o femeie foarte grasă, fără vîrstă (poate în jur de 60 de ani?), cu o gură mare, şerpuitoare, cea mai neregulată gură pe care-o văzuse Petra vreodată, din care ieşea un insuportabil cîntec al durerii – jumătăţi de gemete oprite în sufocare. Femeia avea ambele picioare tăiate de la genunchi în jos, bandajate, avea sînii goi, mari, revărsaţi, la fel ca şi burta, la fel ca fleicile mari, albe de pe braţe, de parcă toată carnea de pe ea voia să se desprindă. Iar lîngă ea, bolborosind ceva neinteligibil, era un bărbat care, cu alt trecut, altă educaţie, alt mediu, cu unghiile mai curate şi dinţii puşi şi cu treizeci de ani mai tînăr, ar fi putut să fie frumos. Avea o pălărie pătată, aşezată strîmb, de parcă se pregătea să alunece, să acopere carnea fugară a femeii lui. Îi sîsîia ceva Petrei:

— N-aveţi cumva nişte apă, domniţă? Că mă duc imediat să iau, dar tare i-e sete, că nu m-am gîndit, dar mă duc acum să iau.

Petra avea şi, cînd bărbatul văzu că scoate o sticlă de apă, ţîşni ca din puşcă pe lîngă ea, deschise uşa şi, pe jumătate ieşit, îi sîsîi:

— Daţi-i dumneavoastră, vă rog. Mă duc să-i iau şi eu. Ce ziceţi, oare crenvurşti are voie de mîncare?

— Nu ştiu, mai bine întrebaţi o asistentă.

Dar bărbatul plecase deja. Petra se gîndi să iasă, să cheme infirmierele, nu ştia cum să aibă grijă de cineva bolnav, nu era treaba ei. Ieşi, dar uşile tuturor saloanelor erau închise, pe hol nu era nimeni, iar muntele de carne gemea şi-o striga, sunetele ei ciudate, nici vocale, nici consoane, o specie nouă, cu neputinţă de reţinut, ca gîndurile unui novice într-ale meditaţiei, sunetele acestea se rostogoleau pe holul spitalului ca o ploaie de pietre, ca o ploaie de bulgări de căcat ce căutau să se lipească de Petra, un căcat special, al cărui miros nu s-ar mai fi dus niciodată, spunîndu-le tuturor „iată femeia care-a fugit cînd o muribundă i-a cerut apă“.