● Cold War (Polonia – Franța – Marea Britanie, 2018) de Pawel Pawlikowski. 

Cold War ar fi putut să fie cel puțin trei filme, dar nu s-a hotărît să fie nici măcar unul. Putea fi o poveste de dragoste pasională, avînd ca antagonist climatul social opresiv din „lagărul socialist”. Ar fi putut fi, la fel de bine, un film (din specia musical-ului) despre cariera muzicală a unui compozitor, sau a unei cîntărețe, eventual a amîndurora, derulată în aceeași perioadă istorică. În al treilea, dar nu ultimul rînd, putea fi un film politic, unul în care să vedem cum „orînduirea cea crudă și nedreaptă” – de oricare parte a zidului Berlinului ar fi ea plasată – strivește dorințele de afirmare artistică ale unui muzician. Dar, pentru că autorul filmului, reputatul Pawel Pawlikowski, scenarist și regizor, a vrut prea mult, sau prea puțin, ori pur și șimplu nu s-a putut hotărî ce vrea, Cold War a ieșit doar crochiul unui film (sau a unor filme).

Povestea de dragoste dintre Wiktor (Tomasz Kot) și Zula (Joanna Kulig) se desfășoară pe parcursul a 18 ani, timp în care cei doi se caută prin patru țări europene, cu mai mult sau mai puțin succes. Procedeul pe care alege să-l folosească scenaristul Pawlikowski pentru a comprima cei 15 ani de poveste în 88 de minute de film este acela al elipselor temporale, un procedeu care poate fi eficient numai dacă alegerea momentelor semnificative, a greutății lor în ansamblu și a ritmului în care se succed aceste secvențe, funcţionează perfect. L-a folosit magistral Tarkovski, în Andrei Rubliov, dar și mulți alți autori, maeștri mai mari sau mai mici. Din păcate, scenariul lui Pawlikovski nu are forța sau inspirația necesară folosirii cu succes a metodei. Și pentru că momentele alese de el nu relevă satisfăcător esența caracterului personajelor, acestea rămîn de carton, iar elipsele se transformă în carențe de caracterizare. De mirare este, în acest context, că, în durata relativ restrînsă a filmului, regizorul a ales să documenteze in extenso numeroase performance-uri muzicale (populare, corale sau de jazz), parcă furat de frumusețea muzicii, a dansurilor și a costumelor, totul în detrimentul unor secvențe care să adauge mai multă substanță protagoniștilor lui. În fond, povestea de dragoste pasională, devastatoare, dintre cei doi iubiți, mediul opresiv si cele două temperamente de artiști dornici de afirmare, ofereau suficient potențial dramatic pentru un conflict clasic.

În ceea ce privește opțiunile estetice ale lui Pawlikowski, alb-negrul ales se potrivește bine perioadei în care se desfășoară povestea, atmosferei cluburilor pariziene de jazz și chiar, dincoace de Cortina de Fier, spectacolelor de folclor nou, comunist, al căror unic decor era enormul portret al tovarășului Stalin.

Cadrele atent iluminate și compuse, amintind pe alocuri de estetica filmelor noir, se pretează cu siguranță secvențelor din Paris, locul predilect de desfășurare a unei idile – nu putem însă ignora ușoara gratuitate cu care ne sînt prezentate, ca într-un ghid turistic, obiectivele etalon ale Parisului în cadrul plimbării pe care cei doi îndrăgostiți o fac cu Bateaux Mouches. De altfel, segmentul din film care se petrece la Paris, locul unde dragostea celor doi înflorește și apoi, inevitabil, intră în criză, ocupă, în opinia mea, o pondere disproporționat de mare în economia filmului, forțînd scenariul să curgă prea grăbit către previzibilul deznodămînt.

Finalul, chiar dacă survine cam pe nepregătite (și chiar dacă una dintre ultimele secvențe reia, fără o justificare reală decorul pitoresc al bisericii în ruină aratat deja la începutul filmului), este totuși cheia de boltă a filmului. Într-adevăr, povestea celor doi, după toate regulile narațiunii clasice, nu se putea termina decît așa cum corect a intuit scenaristul. Iar replica finală – „Să mergem pe partea cealaltă… de acolo priveliștea e mai frumoasă” – pare un fel de testament estetic al lui Pawlikowski. E o frumusețe de dragul frumuseții în ultimul cadru al filmului, cu banca lui goală, cu copacul bătrîn și lanul de grîu în bătaia vîntului, frumusețe care, din păcate, nu justifică pe deplin cele 88 de minute petrecute în fața ecranului.